Ai putea spune ca e obsedata de el. Dar dragostea nu inseamna si putina nebunie?...putina obsesie? Ce ar fi dragostea fara putina pasiune, fara putina atractie? Oricaruia i s-a intamplat sa vada pe cineva si sa simta ceva...deosebit. Dragoste la prima vedere. Multi nu cred in ea. Lumea a devenit mult prea complexa, lumea nu mai are timp sa simta pasiune. Se ascund printre betoane si folosesc din ce in ce mai des sintagma "nu am timp" sau "asta e o prostie". Dragostea pura chiar exista. Pluteste in aer. Doar ca nu o vede nimeni.
Spuneam despre o poveste de dragoste aparte. Cupidon era somnoros cand a tras aiurea cu arcul lui si una din sageti a lovit-o chiar pe Rimona. Celalata l-a lovit pe Felix...doar ca privirile lor nu s-au intalnit in acelasi timp. El este indragostit nebuneste de o alta fata. Se spune ca e cea mai frumoasa din oras. Adevarul este altul. Sunt altele mult mai forumoase decat ea...pe toate planurile. Rimona este trista si simte k explodeaza cand ii vede impreuna. Ei sunt doar amici...cel putin deocamdata. Dar intuitia ei feminina ii spune ca urmeaza mai mult. Ea nu poate sa ajunga la inima lui sub nicio forma. El nu o ia in seama...ba chiar o batjocoreste cand are ocazia. De cele mai multe ori se inchide singura in camera ei si plange. Plange pana cand adoarme. Si se trezeste. Si iar isi aduce aminte. Si plange. Nu a simtit niciodata pentru nimeni ce simte pentru Felix. El e orb...orb sufleteste. El nu vede cata durere pricinuieste. Si continua. Pentru el e doar distractie. Pentru ea, insa, e Iadul pe Pamant.
Intr-o buna zi, saturandu-se de fantomele gandurilor care nu-i dau pace si de rasetele taberei adverse, ale lui Felix si ale prietenilor lui, s-a hotarat sa ii aduca la cunostiinta in vreun fel sentimentele pe care le nutreste. Ningea naiv. Caci ninsoarea este efemera...ca si fericirea. Fericirea de a mai prinde un petec de zapada neatins intr-o dimineata cand totul e alb...ca intr-o moara unde luna e morar si ingerii faina. Ningea naiv...naiv ca si Rimona. Da. E naiva pentru ca are impresia ca Felix ii va da atentie. "Ii voi scrie un bilet, o scrisoare,orice...un ravas. Sa stie ce simt eu pentru el. Nu va mai rade de data aceasta. Nu cred ca e atat de imatur. E cu neputiinta sa fie asa!", asa gandea deunazi fata gingasa ca un ghiocel la inceput de primavara. E decembrie. Toti se pregatesc de sarbatori. Gospodinele se misca de colo-colo ca intr-un musuroi de furnici. Totul trebuie sa iasa perfect pentru nasterea Mantuitorului. Trebuie sa intre in noul an cu toate in ordine. Uitandu-se pe geam, Rimona vede copiii jucandu-se cu bulgari. Dar ce se vede de la geamul etajului 2 unde ea sta abatuta? Chiar el este? Vai se uita spre ea! Este surprinsa. Arunca cu un bulgare rahitic de zapada in fereastra ei. Ea deschide geamul. O cheama jos sa se joace si ei cu zapada. Nu se poate! Chiar are intentii bune? Mai mai sa-l creada. Probabil k odata ajunsa jos ar fi inceput iar sa o intoarca pe tote partile. Ea raspunde negativ, desi inima ii spunea sa coboare. Se aseaza la biroul ei si incepe sa scrie: "Stiu ca in adancul sufletului tau esti un baiat bun si vei intelege...". Nu. Nu e bine. Mototoleste hartia si o arunca in coltul celalalt al biroului. In scurt timp se face o gramajoara de harti mototolite. In sfrasit ajunge la o forma finala a scrisorelei. O pune intr-un plic si... mai departe...parca ii e aiurea sa i-o trimita prin posta. Daca nu o primeste?Daca o citeste altcineva? Nu. Mai bine o arunca pe geam. Ce bine! Este inca sub fereastra ei cu amicii lui. L-a nimerit direct in cap, ricosand apoi jos pe zapada. O desface, o citeste si...rade. Dar nu e rasul lui. Bineinteles ca asculta de gurile prietenilor si isi continua viata fara sa dea prea mare importanta acestui episod.
In curand e primavara. In atitudinea lui nu s-a schimbat nimic. Rimona este descurajata complet. In iarna care tocmai trecuse,prinsese o raceala. Banal nu? Fiind cu moralul la pamant si slabita fizic, se imbolnaveste mai rau si mai rau. Momentan sta in pat. Nu mai are putere sa rada sau sa planga. Boala o macina cu de-a intregul. Pe noptiera ei nu mai au loc farduri sau oglinjoara ei mica, locul le-a fost luat de flacoane si sticlute cu medicamente. Parintii ei sunt disperati. Fata lor e din ce in ce mai rau. Au chemat cei mai buni doctori, au dus-o prin cele mai bune spitale, i-au fost date fel de fel de tratamente. Le-a urmat pe toate cu strictete. E o perfectionista...sau cel putin asa era. La sfarsitul primaverii se intampla ce era mai rau. Moare. Se afla in tot orasul vestea aceasta cutremuratoare. Toti cunoscutii vin sa-si arate omagiile si sa-si ia la revedere. Afla si Felix cum era de asteptat. Nu are taria sa se duca la funeralii, dar urmareste de undeva de la distanta tot ce se intampla. La sfarsit, se duce la mormatul ei acoperit de pamant afanat. Are in mana 2 crini imperiali, florile ei preferate. Se uita profund afectat la gramada de pamant ce-i acopera sicriul. Brusc, florile ii cad din mana si el se pravale peste mormant. Plange. Isi da seama de prostia pe care a facut-o si ii vine sa moara. Surprinzator, pastrase scrisorica pe care fata i-o aruncase de la geam.De cand aflase ca e bolnava grav, o tinea in buzunarul interior al hainei, aproape de inima lui. Era destul de caldut afara,asa ca lasase fermoarul deschis. Scrisorica a iesit din buzunar,atunci cand el a cazut peste mormantul proaspat al Rimonei, si a ramas acolo, pe pamant. "Nu stii sa pretuiesti ceva pana cand nu pierzi acel ceva. Profita de tot ce ti se ofera pentru ca nu stii niciodata cand ai nevoie. Orice decizie ai lua, sa stii ca eu te voi iubi mereu.". Ploua torential...
Povestioara asta am scris-o acum vreo 2-3 ani. Anul trecut am postat-o pe blogul unui prieten (buna, Ruben!:D). Acum am scris-o si pe blogul meu ca sa fie mai la indemana.