Potriviri

Te întrebi dacă și când vei găsi persoana portivită pentru tine. Eu spun că undeva cineva te caută pe tine. Și totuși nu poți avea pretenția să fii găsit decât atunci când știi exact ce vrei. Oricum asta n-o să se întâmple când vrei tu. Totul vine de la sine. Poate va fi în momentul propice sau poate va fi total nepotrivit. Important este de fapt instinctul. Știu, suntem ființe raționale, dar uneori instinctul ne salvează din multe situații. Așa că trebuie să-i mai dăm din când în când importanță chiar dacă nu pare în regulă. De cele mai multe ori se dovedește a fi decizia cea mai bună. Persoana potrivită apare numai dacă îți dorești asta cu adevărat. Trebuie totuși să faci ceva săpături arheologice și să stai cu ochii în patru. Sau poate că nici nu trebuie să te chinui prea mult, pentru ca poate cineva sapă dupa tine mai cu spor. Oricum, cineva zicea că dragostea e ca un pod. Tu construiești jumătate, iar celălalt cealaltă jumătate. Cel mai important este ca jumătățile să se întâlnească la mijloc. Se întâmplă să nu se întâlnească și atunci ai construit în zadar. Numai că poate pe drum se poate întâlni cu un altul și atunci constați acel moment aparent nepotrivit.

Să fii în stare să te lași în voia sorții, dar să și controlezi lucrurile e mare scofală. Trebuie să găsești echilibrul aproape perfect dintre cele două. Semnele spun totul. E adevărat, cu toții greșim, dar la un moment dat, greșelile noastre pot fi benefice. Pe de altă parte nu are rost să lupți pentru ceva ce nu are sorți de izbândă doar pentru că așa e moral să faci. De fapt, în fond totul e relativ. Norocul ni-l facem cu mâna noastră, iar ca oameni, trebuie să ne asumăm și greșelile, dar și succesele. Situațiile se schimbă dupa cum le maneverează păpușarul, adică fiecare din noi. Fâiele sunt la noi. Avem mai multă putere decât ne imaginăm. Avem puterea supremă de a schimba orice oricât de puțin. Fiecare căutăm să fim cât mai fericiți. Căutăm să avem cu cine împărți fericirea noastră. Căutăm să ne înconjurăm de oameni asemănători nouă, dar care să ne și completeze.

Uneori ne întrebăm oare cum am ajuns în punctul în care suntem, oare cum a trecut așa timpul și oare care au fost momentele cheie. Facem așa o retrospectivă a vieții, a relațiilor pe care le-am avut și a celor pe care le avem și ne analizăm pe noi. Constatăm că suntem așa de superficiali cu noi înșine încât abia daca ne cunoaștem. De fapt, să te cunoști pe tine însuți necesită sinceritate tranșantă, dar cine vrea asta? Ne plac minciunile frumoase, hai să recunoaștem! Ne învăluim în pedeaua lor și avem impresia că ne ferește de balaurul adevarului, când de fapt adevarul se uită direct la goliciunea și vulnerabilitatea noastră și ne râde în nas. De fapt, nu doar că ne râde în nas, dar ne lovește în momentul in care bate vântul sorții și ne zboară perdeaua subțire, lăsând bucațele din sufletul nostru la iveală. Și atunci ne izbim de realitate, iar balonașul de perfecțiune se sparge. Nimic nu durează la nesfârșit oricum.

Căutăm dragoste și aprobare din partea oamenilor care ne înconjoară. Așa suntem noi, oamenii, nesiguri de nimic, susceptibili și ne agățăm de orice firicel de speranță. Nu-i nimic rău în asta pentru că așa reușim să supraviețuim. Viața este plină de iluzii, iar noi nu putem fi obiectivi din fire. Fericirea este abstractă și fiecare o percepe cum vrea. Pentru unii, fericirea e compusă din lucrurile simple: o ieșire în oraș, o înghețată de fistic, un film bun, ojă viu-colorată, frunzele proaspete la început de primăvară, răsăritul soarelui văzut de pe bloc etc. Pentru alții, însă, fericirea constă în lucruri scumpe. În orice caz, părerea mea e că e mult mai simplu să îți provoci câte un strop de fericire în fiecare zi, să te recompensezi cu ceva mărunt chiar și fără motiv pentru că meriți. Înoți în vița asta împotriva curenților zi de zi. Chiar fără să-ți dai seama, agonisești câte ceva în fiecare zi.

Persoana portivită nu știu dacă există cu adevărat. E un concept vag. Fiecare înțelege prin asta ceva diferit. Perspective sunt atâtea câți oameni sunt pe pământ. Sunem liberi să visăm la ideal și să-l căutăm în oricine, pentru că până la urmă se va găsi cineva să care să fie pe aceeași lungime de undă.

D'ale lumii patite

Nu stiu ce e mai rau: faptul ca poti sa mori pe stada si nu sare nimeni sa te ajute sau faptul ca ti se cere respect si ti se ofera in schimb... nimic. De fapt, ar fi bine sa ti se ofere nimic, pentru ca de altfel ti se ofera nesimtire in toata regula. Ti se cere sa oferi locul in autobuz batranilor, ba mai mult, daca nu faci asta (din diferite motive pe care nu esti obligat sa le spui in gura mare) ti se serveste frumos pe tava ditamai predica despre cum tinerii din ziua de azi sunt prost-crescuti (stim cu totii vechea poveste). Pensionari care n-au ce face se plimba toata ziua cu autobuzul, iar tu, cetateam cotribuabil, dupa ce ca te spetesti sa muncesti, sa-ti platesti darile la stat ca sa aiba ei pensii, esti tratat ca ultima carpa, basca sa nu mai zic de faptu ca platesti un bilet ca sa ce?... pai ca sa stai in picioare ca altfel esti nesimtit. Oameni batrani si fara minte! Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu am nimic cu ei in special, dar parca in tara asta a noastra aveam drepturi egale. Nu credca scrie pe undeva prin Constitutie ca e musai sa cedezi locul, deci e la libera decizie a fiecaruia. Babe si mosi frustrati care nu au altceva mai bun de facut decat sa caute nod in papura ca sa se afirme si ei macar ma batranete. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca majoritate sunt certati cu normele esentiale de igiena, drept pentru care ai in autobuz destule miresme, pe ales.

In fine, nu despre asta e vorba. Ca sa revin la subiect, eram azi in autobuz si la un moment dat mi a inceput sa mi se faca rau, vorbind cu mama la telefon. Incep sa-mi caut in disperare un loc sa stau jos si evident ca toata lumea se facea ca ploua (mentionez ca am specificat starea mea precara de sanatate din acel moment). Serios? Nu e ca si cum nu s-ar fi vazut oricum pe mine, mai exact pe fata mea, care a schimbat, in decurs de 2 minute, toate culorile curcubeului. Am rezistat deci eroic (nu prea aveam incotro ce-i drept) pana aproape de statia unde trebuia sa ma dau jos. Din nefericire, in loc sa-mi fie mai bine, numai n-am cazut din picioare. Nici nu stiu cum am coborat din autobuz fara sa-mi rup ceva pentru ca de vazut, nu mai vedeam nimic. Noroc de banca din statie! Si pentru ca efectiv nu ma mai puteam tine pe picioare mai mult de 3 secunde, am nimerit-o, am intrebat persoanele care presupuneam ca sunt acolo (inca nu vedeam) daca ma pot aseza (ca sa nu dau totusi in nesimtire) si m-am asezat intre doua dudui. Si stau acolo pret de vreo 5 minute sa-mi revin, timp in care singura chestie pe care am primit-o ca ajutor a fost un sfat: "sa te duci sa-ti iei niste apa". Vai, multumesc mult! Cu siguranta nici nu-mi dadea prin cap. Singura problema e ca daca ma ridicam de pe banca, cadeam din picioare. Astfel, m-am simtit nevoita sa raman acolo cu privirea incetosata si disperata in cautarea unei surse de ajutor mai eficient. A trebuit s-o sun pe Teo (colega mea de camera, sa-mi traiasca 1000 de ani!!!) sa vina pana in statie sa-mi aduca niste apa (adica vreo 5-7 minute distanta, timp in care se puteau intampla multe).

Asa ca, multumesc, societate educata si cu pretentii! Multumesc pentru nimic!

In dorinte

Hai la mare doar cu ochelari de soare si in pijamale! Hai sa boschetarim noaptea printre stabilopozi si stanci pana dimineata cu un pet de bere si cativa covrigi, iar marea sa ne stropeasca timid! Sa stam intinsi pe nisipul umed, sa ne uitam la stele si sa le asim fiecareia cate o poveste. Sa facem baie goi si sa nu ne pese de nimic. Sa fim total rupti de lume si sa dansam haotic pe muzica buna ascultata la o terasa din apropiere. Sa ne tavalim prin nisip pana ne intra sub haine si prin par. Soarele sa se iveasca din mare, iar ea sa-l prelungeasca pana la noi si sa ne dea o raza sa ne incalzeasca. Noi s-o prindem, s-o bagam intr-un borcan cu amintiri alaturi de scoici, nisip, apa si aer de mare. Sa fim nebuni. Sa uitam de telefoane si internet si sa traim orice clipa ca si cum ar fi ultima. De ce toate lucrurile trebuiesc panificate? De ce nu putem fi spontani si sa ne surpindem chiar si pe noi insine? Sa ne bata inimile la unison, sa simtim adrenalina pana in stomac si sa fugim de nebuni. Sa ne mintim frumos la lumea e buna si sa nu iesim din balonasul nostru perfect. Sa ne demonstram noua ca viata e frumoasa cu bune si cu rele, atata timp cat noi ne-o dorim asa. Sa ne facem noi destinul. Sa visam la o batranete implinita si la hamace in petece de rai, la umba ciresilor batrani. Nimic nu e mai indraznet ca optimismul, iar ce-i cel mai greu de atins e pata de culoare pe care ti-o aduce. Lumea e grbita, asa ca hai sa ne punem in mijlocul ei si sa stam la un picnic. Nu ne poate lua nimeni fericirea atata timp cat credem noi in ea. Sa le zambim florilor de camp, sa stam intinsi printre ele si sa le simtim mirosul salbatic. Nimic nu se compara cu senzatia de libertate combinata cu aer curat si cer senin. Sa mancam din aceeasi inghetata ca si cum n-am mai fi mancat niciodata, s-o savuram asa de-adanc prin fiecare inghititura.