Spirit ratacit

Dalila se duce spre usa, dar se opreste brusc. Se intoarce cu fata la camera nemobilata cu mobila reala, ci doar cu improvizatii din cutii, surcele, fiare, geamuri multicolore sparte, lipici ieftin, cuie batute de-a fie cum, sarme imbarligate fara capat si fara coada. Patul ei consta in mai mlte paturi indoite in doua si carpe puse unele pese altele. Surprinzator, camera arata destul de moderna. Avea o imaginatie bogata, deci a stiut sa-si imprvizeze tot felul de chestii. Perna nu-i trebuia cand avea carti aruncate prin toata incaperea. Televizor nu avea. Si oricum nu-i trebuiau prostiile care se discutau acolo. Se uita in jur de parca ar fi verificat cu privirea ceva. "N-are cum!" In dezordinea ordonata din camera minuscula cu tavan incovoiat cauta dezorientata un lucru. Nu stie nici ea ce, dar lipsea ceva. Da nepasatoare din umeri, isi baga mana prin par si pleaca grabita. Spera cu ardoare sa poata publica cel mai recent poem al ei intr-o revista mediocra de orasel. Pana acum ii fusesera respinse toate. Coboara niste trepte din lemn putred si fuge la prima statie de autobuz cu un teanc de hartii in brate. Intra in autobuz. "Biletele sau abonamentele la control, va rog!". Fuge pana la redactia revistei unde o madama zbarcita si scarbita de viata molfaia o guma de mestecat cu aroma de fructe, stand in spatele unei masute vechi. Se uita la Dalila, o analizeaza din cap pana-n picioare. Ii vede obrajii inrositi de alergatura si ochii mari, dezorietati holbandu-se la ea si vestimentatia nealeasa. Ii ia hartiile din mana si-i zice scarbita c-o s-o contacteze ei. Fata pleaca plina de speranta inapoi acasa.

In dimineata accea statea si se gandea la tot ce agonisise ea de-a lungul vietii. Batrana nu se mai vedea plimbata cu sareta, dusa la teatru sau opera. Vroia doar sa isi traiasca restul de viata linistita si departe de scandaluri. Averea nu avea cui sa i-o lase pentru ca nu avea copii. In rude nu avea incredere caci au persecutat-o toata viata. Se gandea s-o doneze bisericii din capatul strazii care, din lipsa de fonduri, nu mai fusese renovata de zeci de ani. Avea o casa mare si cocheta care fusese plina cu vreo cincizeci de ani inainte, prin '866. Isi aduce aminte cu nostalgie de vremurile alea. Era bine atunci. Si acum e bine. Se uita pe geamul rotund al mansardei. Vede pe strada tineret vesel, copii veseli si parinti sau bunici care au grija dumnezeieste de ei. Se imagina cu o droaie de nepoti, dar n-a fost sa fie. Sotul ei murise de o forma rara de ciuma tot cam prin perioada aceea in care toti locuitorii casei incepusera sa-si ia zborul. Totul fusese lasat ca la inceput. In vreo doua camere nu mai intrase de zeci de ani. Au crescut panze de paienjeni pe la colturi si pe mobila, dar nu-i pasa. Camera de zi si camera ei erau curate-luna. Toata lumea spunea de batrana doamna Raia ca se sclerozase. De asta nici n-a mai iesit din casa. O vecina mai binevoitoare ii facea cumparaturile zilnice si o mai ingrijea cand avea nevoie, evident, cu pretul unui onorariu desul de rotunjor.

Ajunge acasa si se arunca pe gramada de paturi din colt. Se uita in tavan cu un zambet de copil nevinovat. Se viseaza scriitoare de succes. Si sta intr-o librarie la raftul cu bestseller-urile ei dand autografe si dedicatii. Adoarme citind "Scrisoare de dragoste" de Mihail Drumes. Se cam aseamana cu Anda, personajul principal feminin. Se trezeste ca dupa o plama. Incepe si-si face ordine prin camera si da peste un pandantiv ruginit din tabla. Se uita mirata la el de parca descoperise mormatul unui faraon. Il deschide si vede poza mamei ei care ramasese undeva la tara blocata intre treburile casei si slujba prost platita pe care o avea. Daila plecase la Bucuresti sa-si faca un rost, dar n-a ajuns acolo. Isi terminase facultatea de litere pe care a platit-o din bursele pe care le avusese. Gaseste un snur maroniu pe care pune pandantivul si si-l atarna la gat. I se perlinge o lacrima de dor pe obrazul stang. Ia telefonul care era de-o varsta cu ea si incearca sa sune acasa. Telefonul asta avea personalitate proprie, as putea spune, si nu mergea decat atunci cand vroia el. De data asta a avut noroc. Suna de vreo tre iori. "Alo!Dalila?".

Intr-un sertar gaseste un evantai de dantela. Fusese alb. Era evantaiul de la nunta. Acum era galbui spre gri si mancat de molii. Se uita induiosata la el si apoi se duce in odaia de la drum unde isi tinea comorile cu valoare afectiva intensa. Se lupa cu aerul irespirabil si panzele de paienjeni groase de-un degent. Deasupra unui pat cu tablia sculptata in motive floral-abstracte (ceea ce pe vremea aceea era un lux) era un tablou pictat. Pe rama lui era incrustat cu un metal auriu "Te iubesc, Raia!".Culorile inca se mai distingeau, desi era un strat gros de praf pe el. Un barbat bine, chipes, cu privire galesa tinea in brate o domnita firava cu pielea alba si parul negru. Domnita avea in mana un evantai alb din dantela.

Isi castiga existenta de pe-o zi pe alta, dar n-avea nici un stres. Boema si artista cum era, Dalila statea toata ziulica prin oras ajutand pe unul si pe altul, apoi seara in camaruta, cu becul de deasupra patului aprins si citind de zor. Acum citea o carte de vreo doua mii si ceva de pagini. Se mai uita din cand in cand pe geam si vede in fiecare dupa-amiaza, la aceeasi ora, 5 si un sfert, un tip care parea la fel de rebel ca si ea. Face o pasiune pentru el si incepe sa-si imagineze cum ar fi el, cum s-ar plimba sub clar de luna, de mana, prin parculetul de vis-a-vis de casa nationalizata in care statea. Se gandeste serios sa renunte la poezii si sa se apuce de proza. Nu conta ce, doar proza sa fie. Adevarul e ca i-ar fi mai usor. Ar avea mai multa libertate si probabil ca i-ar fi publicate mai usor in revista aia nenorocita.

Se aseaza in pat cu evantaiul strans la piept si-si aminteste de ziua aceea, ziua nuntii ei. Pe fata i se asterne un zambet nostalgic. Traiul din amintiri e hrana pura pentru suflet. inchide ochii si revizionalizeaza iarba verde si calul alb pe care Filip venise sa o ia de pe malul raului unde ii placea sa steacand se simtea nelinistita. Murmurul apei o calma. In ziua aia a primit un inel cu piatra. Era tare mandra de el. Si venea perfect. Parca fusese facut special pentru ea. De fapt, chiar fusese facut special pentru ea pentru ca trebuia sa fie o zi speciala. A si fost. Atunci a spus pentru prima data "Te iubesc!". A fost atat de romantic si emotionant! Nu a putut toata viata sa uite sentimentul ala. "Mi-e dor, foarte dor!".

Primeste o scrisoare. Surpprinzator! De obicei nu se oboseste nimeni sa-i scrie. Expeditorul era un barbat, Alfred Grygor. Ce nume ciudat are! Deschide plicul. "Daraga Dalila, ti-am citit opera. Fie vorba intre noi, e geniala! Scuze pentru limbajul nonformal. Mi-am permis sa-ti scriu in calitate de tipul care iti trece in fiecare zi la ora 5 si un sfert pe sub fereastra...sau ca redactorul sef al revistei Morena.". Inima incepe sa-i bata. "Am dezvaluit secretul prea devreme, dar nu mai puteam sa astept. Ti-am publicat-o. Vei primi negresit primul numar. Iti mai astept screri. Cu drag, Alfi. P.S. Maine, la 5 si un sfet ar fi bine sa fii in fata casei."

A doua zi, femeia in casa gaseste ceva in neregula. Usa camerei care nu mai fusese atinsa de atata amar de timp era acum deschisa larg, la perete. Intra si vede totul curat. Nu mai intrase niciodata in incaperea aia. Era atat de frumoasa cu mobila intr-o stare perfecta. se uita in jur. Vede tabloul. Culorile vii ii luasera ochii. Pe pat zacea batrana cu zambetul pe buze.

"Te iubesc!". "Si eu...". Se tineau de mana si mergeau linistiti spre casa. Maine se casatoreau si mai aveau ceva pregatiri de facut. Deschid usa si se intrec pe scari pana sus. El se arunca in pat, iar ea sare peste el. Stau amandoi cu ochii pironiti in tavan si vorbesc verzi si uscate razand cu gurile pana la urechi. "Da...". "Da...".