Implinirea
Se simte cineva vreodata cu totul si cu totul implinit? De fapt, ce e implinirea? Nimic nu e absolut pe lumea asta. Tocmai din motivul asta inclin sa cred din ce in ce mai mult in perspectiva subiectiva a fiecaruia de a vedea lucrurile. Implinirea pentru mine se rezuma la un sentiment de satisfactie care nu poate fi penetrat de lucrurile marunte din preajma. Sentimentul asta e evident pozitiv. Implinirea nu cred ca poate fi atinsa la adevarata ei maxima intensitate, dar toti putem incerca. Intotdeauna omul va vreaa mai mult decat are. Face parte din procesul de evolutie... dezvoltare... sau cum vreti voi sa-i spuneti. Chestia asta se bazeaza strict pe nevoile de top ale omului. Ca sa poti spune ca esti implinit trebuie sa iti fi atins scopurile cele mai inalte. Dar dupa ce ai facut asta automat iti vei impune altele din ce in ce mai inalte. E ca si cum ai escalada vf. Moldoveanu ca mai apoi sa vrei sa escaladezi Everestul. Viata are suisurile si coborasurile de rigoare. Nimeni nu poate trece prin viata asa cum trece cutitul prin branza si sa si acumuleze experienta. Ca sa simti o farama de fericire trebuie sa fi simtit dezamagirea. Viata are un gust dulce-amarui din cauza asta. Dar dulcele merita gustat din plin. E genul ala de dulce care nu provoaca nici diabet nici hiperenergie si te ajuta sa dormi noaptea linistit. E un dulce relaxant care te face sa plutesti. Nimic nu se compara cu senzatia de plutire. Asta e un fapt si n-ai ce-i face. Bine, nu cred sau mai bine zis n-am intalnit inca persoana care sa creada ca totul se rezuma la lapte si miere. Eu totusi cred ca implinirea apare atunci cand ajungi sa vezi lucrurile in profunzime si cand incepi sa intelegi fara prea multa bataie de cap ca insasi viata si faptul ca traiesti te face fericit. In fond si la urma urmei, n-ai avea cum sa fii fericit in lipsa vietii. Ce vreau sa spun e ca multi cauta fericirea in lucruri materiale, dar adevarul e ca spiritul valoreaza infinit mai mult decat toti banii din lumea. Degeaba inoti in fite si banet daca nu te ajuta creierul sa-ti analizezi problemele. Cu toate astea "fericiti cei saraci cu duhul ca a lor va fi Imparatia". Asta da paradox! Totusi inainte de toate trebuie sa ajungi la performanta de a te intelege pe tine. Daca sarcina asta e dusa la bun sfarsit, poti face ce vrei. Si putini fac asta.
Long time no post
Eeeeeh! Oameni buni, imi pare rau ca v-am lasat atat de mult timp in asteptare. M-am bagat in ultimul timp in atat de multe chestii incat nici sa respir nu mai am timp. Dar imi place. Ma simt ocupata si nu ma plictisesc. Pentru cei care inca nu stiu, am ajuns prin Cluj, pe la facultatea de Psihologie. Cum e Cluju'? E smecher! E genul de oras in care si-ar dori oricine sa locuiasca. Si, da, olteanca in Cluj. Si nu sunt singura, lucru care nu poate decat sa ma bucure. Cum e la faculta? Tot smecher. N-am sa intru in detalii sa spun ca am dat deja 2 partiale si incep sa simt viata de studenta (daca intelegeti ce vreau sa spun). In rest, pe plan afectiv, mi-e dor de tine (respectiv de noi) si de voi (si aici e un numar destul de impresionant de persoane). De fiecare data cand ajung acasa nu as mai pleca. Si nici nu am timp sa ma intalnesc cu toata lumea. Acum abia astept sa ma intorc. Si cand ma gandesc ca o sa stau doar in vacanta si asta o sa fie o alta pastila de bucurie maxima pe care o inghit ca pe algocalminul care la mine nu isi face efectul calumea, ma apuca un chef de sarit pe tavan si de dat cu capu-n perna (adica o senzatie cretina si deloc placuta). Incep oarecum sa ma intreb de ce mama dracu am ales eu tocmai Cluju' (adica stiu de ce l-am ales,dar intelegeti voi ce vreau sa spun), desi nu regret nicio clipa. Nu ca nu mi-as fi facut prieteni aici (nu am sa enumar ca sa nu ratez pe cineva), numai ca ma trag radacinile. Ma intrebam daca oare a fi posibil sa ma impart in jumatati: una aici si una acasa cu voi. Am gasit raspunsul destul de repede. Fizic vorbind, asta ar insemna sa ma transez singura practic, lucru care nu ar fi tocmai dragut, deci nu pot. Oricum mare parte din ceea ce numesc eu spiritul meu e acasa. Abia astept Craciunul. Am asa un sentiment de bucurie de-aia molipsitoare care vine odata cu sarbatorile de iarna. Mi se pare ca nu-i totusi intreg fara tine, si-ai mei (incluzandu-le si pe cele 2 amazoane: Mada si sora-mea). Apropos, fata, nu v-am mai zis de mult ca va iubesc, nu? Ete ca acum o fac si public. Si te iubesc si pe tine, micutule (din motivele cu un post mai inainte mentionate).
Ca o concluzie, de revelion ce facem? :)) (nu ma astept la un raspuns ca sa fiu sincera)
De ce?
De ce? Pentru ca pot! Si pentru ca vreau! (Hi hi!) Bine, astea nu sunt motivele principale pentru care... pentru care te iubesc. Stii ce? Pentru ca esti acolo tot timpul. Esti grijuliu si dulce. Esti cel cu capul pe umeri care ma mai coboara din cand in cand cu picioarele pe pamant. Cel putin asta simt eu. Pentru ca nimeni nu se astepta la asta... la noi 2 (hi hi!). Pentru ca esti atent. Petru ca stii cand sunt suparata si stii cum sa pui problema astfel incat sa nu mai fiu bosumflici. Pentru ca asculti ce am de zis si tii cont de parerea mea. Pentru ca esti pufos si pupabil. Pentru ca tii la glume. Pentru ca esti "urat". Pentru ca imi place cum ma pupi. Pentru ca ai acel "ceva". Pentru ca nu eziti sa-mi spui ca ma iubesti atunci cand iti vine. Pentru ca mi-e dor de tine...
Gemeni - enigma
2. Identici. Bucatica rupta. Nedespartiti. Aproape siamezi. Tot timpul impreuna. Inexistenti separat. Aproape aceeasi pesoana. Incompleti luati cate unul. Combinatia perfecta. Diferiti. Poli opusi. Neinteles si inteles. Subtil si badaran. Singuratic si popular. Introvert si extravert. Profund si superficial. Timid si indraznet. Destept si prost. Neincrezator si increzator. Ascuns si evident. Tacut si logoreic. Salbatic si prietenos. Cuminte si neastamparat. Cuminte si extravagant. Bun si rau. Emotiv si nepasator. Comod si agitat. Nehotarat si hotarat. Lenes si harnic. Instabil si stabil. Trist si fericit. Ganditor si spontan. Ascultator si vobitor. Serios si jucaus. Ambitios si demoralizat. Curajos si fricos. Dualitate. Paradox.
Prea mult prea complicat
A scapat de stres si acum simte ca-i cresc aripi. Se simte libertatea in aer. Ca si dragostea. Nu are nimic de gand, dar are o vaga presimtire, intuitie feminina se poate spune. A inceput un nou sezon si, odata cu el, o noua etapa. Nu vrea decat ca dorintele primare sa i se indeplineasca. Poate ca cere prea mult, dar nu-i nimic rau in a visa. Oricum e increzatoare in fortele proprii si a inceput sa se opreasca din a cauta solutii pentru ca si-a dat seama ca solutiile vin la ea fara sa se streseze prea mult. Sta in bataia vantului, se uita pe cer la norii negrii si simte cum o picatura de ploaie i se prelinge pe obrazul stang ca o lacrima. E oarecum dezorientata. Desi nu arata, in sufletul ei era o furtuna. Si desi se simtea eliberata, sufletul ei era intr-o colivie de aur. Ploua si ea odata cu ploaia de afara. Si-a dat seama ca-i lipseste ceva, dar inca nu stia ce. Dupa cum spuneam, a incetat sa mai caute solutii. Spera ca acel ceva ce-i lipseste va veni la ea cu bratele deschise. Se refugiaza in iesirile tarzii cu pretenii, in uitatul incontrolabil la filme si-n discutiile cearsafice la telefon cu cea mai buna prietena a ei, Georgina. Se uita in jur si uneori are senzatia ca poate ca s-a maturizat prea repede, ca poate are aspiratii mai inalte decat ar trebui. Se gandeste ca poate ar trebui sa fie copil... un copil mai mare. Asta incearca sa faca in aparenta de catva timp. Ii iese de cele mai multe ori, dar de si mai multe ori cade in butoiul cu melancolie si n-o mai scoate nimeni de-acolo. Sa saturat de neincredere si de ceilalti care-i spun ca nu va fi in stare. Se straduieste din rasputeri sa le dovedeasca contrariul.
Fumeaza dintr-o tigara jerpelita de care si-a adus aminte. O tinea in buzunarul interior al unui sacou pe care nu l-a purtat niciodata. Nu obisnuieste sa fumeze, dar o linisteste in momentele de cumpana. Se gandeste la viitorul ei apropiat. La ziua de maine, literalmente. Isi ia inghetata din congelator si o combina cu fumul si nicotina tigarii din care tragea cu pasiune, dar intr-un mod atat de sexy. Se uita prin camera si da cu privirea peste un teanc de hartii si hartiute lasat vraiste intr-un colt. Le ia si le rasfoieste. Gaseste un caiet cu amintiri facut si scris de colegii ei la inceputul liceului. Isi aminteste razand cat de nebuna era. Era un fel de "fata care-i scoate pe toti din gandurile triste". Dar pe ea cine o scoate? Se duce in fata oglinzii pe care scrisese cu marker permanent negru "Daca nu ti-a zambit nimeni azi, mergi in fata oglinzii si zambeste-ti.". Sintagma asta a furat-o de la alta prietena cea mai buna, Allexandra. Are 4 cele mai bune prietene. Mai e July. Ea e ratiunea intruchipata. Ea e cea care intoarce situatia pe toate partile. Si apoi mai e Andra, prietena ei din copilarie, care acum e departe. Au pierdut multe momente din cauza distantei. Dar oricum tin legatura si se sustin cat pot de mult. Cand se uita la tipele astea 4 si la sora ei, Hellen, Mary se simte in siguranta. Protejata. Simte ca are cu cine sa impartaseasca sentimentele ei, oricare ar fi ele. Simte ca are cui sa-i spuna of!-ul si cui sa se descarce. Fiecare are rolul ei. Georgina este un bun ascultator, Allexandra este cea care vede partea plina a paharului si o scoate intotdeauna in evidenta, July e cea care gandeste totul la rece si pune in balanta "raul" si "binele", Andra e cea care o sustine de la distanta, iar Hellen... Ei bine, Hellen e cea care o enerveaza in asa hal incat uita de tot ce avea pe suflet. Fiecare isi spune parerea ca intr-un fel de brainstorming, dezbat, apoi gasesc solutia. Bine, Mary nu e singura care are tot timpul nevoie de sfaturi, deci ea trebuie sa le inlocuiasca pe fecare atunci cand una din ele are nevoie. Sa zicem ca Mary e media aritmetica a celor 5.
Acum ploua cu stropi mari si cade grindina. E furtuna in toata regula. Mary fuge in casa si sta si se uita pe geam la spectacolul gratuit. E fleasca din cap pana-n picioare. Isi stoarce parul pe covor apoi da bezmetica din cap sa se scuture. Se dezbraca de hainele ude si le arunca pe un scaun din coltul camerei. Ramane in lenjeria intima la fel de uda ca si restul trupului ei si se arunca in pat. Cu machiajul curs sta ghemuita in mijlocul patului si se gandeste la cum ar fi fost sa fie acum la munte si sa stea intisa pe o pajiste plina de roua. Visul ii e spulberat subit de o pana de curent. Sare ca arsa din pat si cauta orbeste chibriturile din sertarul noptierei. Are camera plina de lumanarele parfumate. Le aprinde pe fiecare, apoi isi arunca pe spate halatul subtire de matase. Sta cu parintii si cu sora ei intr-un apartament modest, dar cochet. Camera ei este plina de amintiri. Mobila ii aminteste de un Craciun pe care l-a petrecut asa cum si-a dorit. Pe prima etajera a unui corp inalt sta cazuta pe-o parte prima ei papusa, primul ei cadou de Craciun, in acelasi timp. O etajera mai jos stau niste carti, o poza cu ea si cele mai bune prietene si primul trandafir primit de la baiataul de care fusese indragostita. O etajera mai jos sta colectia ei de papusi de portelan, iar pe ultima etajera sunt prima ei carte ilustrata cu povesti, cateva cutiute cu cercei si alte accesorii si cateva cutiute cu farduri si rujuri. Ii place sa fie cocheta. In fata etajerei, pe peretele celalalt sunt suspendate doua rafturi pline cu animalute de plus. Pe pat zac alte animalute de plus aruncate care pe unde. Pe birou are o vaza mica in care stau 3 trandafiri uscati.
Sta adancita in ganduri care vin valuri, valuri in capul ei si nu le mai face fata. Isi face tot felul de scenarii, apeland la imaginatia ei bogata. Se gandeste cum ar reactiona daca cineva ar incerca sa o schimbe. "Nu incerca sa ma schimbi pentru ca eu nu ma schimb decat pentru mine. Daca vrei sa fii in preajma mea, accepta-ma asa cum sunt pentru ca nu ma indoi dupa cum bate vantul.". Adevarul e ca a avut o perioada in care simtea ca nimeni nu o place, motiv pentru care a crezut ca r fi mai bine sa faca drepti in fata tuturor. Tocmai de asta multi au luat-o de fraiera si si-au batut joc de ea cum au stiut ma bine. Acum lucrurile s-au schimbat radical. Acum nu-si mai arata slabiciunile, desi nu e niciodata pe deplin sigura pe ea. Poate ca tocmai din motivul asta simte ca-i lipseste ceva. Poate ca tocmai increderea deplina in sine e tot ce-i lipseste. Poate ca golul asta pe care il simte e doar in imaginati ei. Sau poate ca e chiar increderea in sine ceea ce-i lipseste...
Fumeaza dintr-o tigara jerpelita de care si-a adus aminte. O tinea in buzunarul interior al unui sacou pe care nu l-a purtat niciodata. Nu obisnuieste sa fumeze, dar o linisteste in momentele de cumpana. Se gandeste la viitorul ei apropiat. La ziua de maine, literalmente. Isi ia inghetata din congelator si o combina cu fumul si nicotina tigarii din care tragea cu pasiune, dar intr-un mod atat de sexy. Se uita prin camera si da cu privirea peste un teanc de hartii si hartiute lasat vraiste intr-un colt. Le ia si le rasfoieste. Gaseste un caiet cu amintiri facut si scris de colegii ei la inceputul liceului. Isi aminteste razand cat de nebuna era. Era un fel de "fata care-i scoate pe toti din gandurile triste". Dar pe ea cine o scoate? Se duce in fata oglinzii pe care scrisese cu marker permanent negru "Daca nu ti-a zambit nimeni azi, mergi in fata oglinzii si zambeste-ti.". Sintagma asta a furat-o de la alta prietena cea mai buna, Allexandra. Are 4 cele mai bune prietene. Mai e July. Ea e ratiunea intruchipata. Ea e cea care intoarce situatia pe toate partile. Si apoi mai e Andra, prietena ei din copilarie, care acum e departe. Au pierdut multe momente din cauza distantei. Dar oricum tin legatura si se sustin cat pot de mult. Cand se uita la tipele astea 4 si la sora ei, Hellen, Mary se simte in siguranta. Protejata. Simte ca are cu cine sa impartaseasca sentimentele ei, oricare ar fi ele. Simte ca are cui sa-i spuna of!-ul si cui sa se descarce. Fiecare are rolul ei. Georgina este un bun ascultator, Allexandra este cea care vede partea plina a paharului si o scoate intotdeauna in evidenta, July e cea care gandeste totul la rece si pune in balanta "raul" si "binele", Andra e cea care o sustine de la distanta, iar Hellen... Ei bine, Hellen e cea care o enerveaza in asa hal incat uita de tot ce avea pe suflet. Fiecare isi spune parerea ca intr-un fel de brainstorming, dezbat, apoi gasesc solutia. Bine, Mary nu e singura care are tot timpul nevoie de sfaturi, deci ea trebuie sa le inlocuiasca pe fecare atunci cand una din ele are nevoie. Sa zicem ca Mary e media aritmetica a celor 5.
Acum ploua cu stropi mari si cade grindina. E furtuna in toata regula. Mary fuge in casa si sta si se uita pe geam la spectacolul gratuit. E fleasca din cap pana-n picioare. Isi stoarce parul pe covor apoi da bezmetica din cap sa se scuture. Se dezbraca de hainele ude si le arunca pe un scaun din coltul camerei. Ramane in lenjeria intima la fel de uda ca si restul trupului ei si se arunca in pat. Cu machiajul curs sta ghemuita in mijlocul patului si se gandeste la cum ar fi fost sa fie acum la munte si sa stea intisa pe o pajiste plina de roua. Visul ii e spulberat subit de o pana de curent. Sare ca arsa din pat si cauta orbeste chibriturile din sertarul noptierei. Are camera plina de lumanarele parfumate. Le aprinde pe fiecare, apoi isi arunca pe spate halatul subtire de matase. Sta cu parintii si cu sora ei intr-un apartament modest, dar cochet. Camera ei este plina de amintiri. Mobila ii aminteste de un Craciun pe care l-a petrecut asa cum si-a dorit. Pe prima etajera a unui corp inalt sta cazuta pe-o parte prima ei papusa, primul ei cadou de Craciun, in acelasi timp. O etajera mai jos stau niste carti, o poza cu ea si cele mai bune prietene si primul trandafir primit de la baiataul de care fusese indragostita. O etajera mai jos sta colectia ei de papusi de portelan, iar pe ultima etajera sunt prima ei carte ilustrata cu povesti, cateva cutiute cu cercei si alte accesorii si cateva cutiute cu farduri si rujuri. Ii place sa fie cocheta. In fata etajerei, pe peretele celalalt sunt suspendate doua rafturi pline cu animalute de plus. Pe pat zac alte animalute de plus aruncate care pe unde. Pe birou are o vaza mica in care stau 3 trandafiri uscati.
Sta adancita in ganduri care vin valuri, valuri in capul ei si nu le mai face fata. Isi face tot felul de scenarii, apeland la imaginatia ei bogata. Se gandeste cum ar reactiona daca cineva ar incerca sa o schimbe. "Nu incerca sa ma schimbi pentru ca eu nu ma schimb decat pentru mine. Daca vrei sa fii in preajma mea, accepta-ma asa cum sunt pentru ca nu ma indoi dupa cum bate vantul.". Adevarul e ca a avut o perioada in care simtea ca nimeni nu o place, motiv pentru care a crezut ca r fi mai bine sa faca drepti in fata tuturor. Tocmai de asta multi au luat-o de fraiera si si-au batut joc de ea cum au stiut ma bine. Acum lucrurile s-au schimbat radical. Acum nu-si mai arata slabiciunile, desi nu e niciodata pe deplin sigura pe ea. Poate ca tocmai din motivul asta simte ca-i lipseste ceva. Poate ca tocmai increderea deplina in sine e tot ce-i lipseste. Poate ca golul asta pe care il simte e doar in imaginati ei. Sau poate ca e chiar increderea in sine ceea ce-i lipseste...
Si el si ea
Ea se gandeste la el. El se gandeste la ea. Desi nu stie, el o iubeste. N-a avut cureajul sa i-o spuna inca. Asteapta momentul perfect. A ratat o gramada de ocazii, dar sa zicem ca e mult prea serios ca sa fie doar o vorba in vant. Sunt doar cunoscuti. De fapt, se stiu din vedere mai mult, desi au cam acelasi cerc de prieteni. N-a fost sa fie inca. A lasat timpul sa le rezolve pe toate. Au trecut ceva ani de cand Cupidon l-a sagetat si de atunci o urmareste din umbra, o idolatrizeaza. Ar fi in stare sa-i picteze chipul pe peretele pe care lumina de dimineata cade atat de perfect. Totusi i s-ar parea exagerat. Ea banuieste, desi are cateva semne de intrebare ridicate. Lui nu-i place sa se exteriorizeze. Ea e de un sangvinism aproape molipsitor. Are un gen de popularitate pozitiva pe care si cela mai melancolic om de pe planeta si-ar dori-o. E o fata simpla, nu iese foarte rau in evidenta. Are un chip de papusa de portelan. O piele alba, catifelata ca matasea. Desi nu iese in evidenta, este tot timpul in centrul atentiei. E desteapta si are intotdeauna cuvintele la ea. Are solutii la toate problemele. Ii citesti limpezimea din priviri ca pe o carte deschisa. E de-o sensibilitate afrodisiaca. E tot ce inseamna pretios, dar simplu. Au ajuns sa se cunoasca, dar n-au vorbit decat de vreo 2, 3 ori. Au cam aceleasi gusturi si cam aceleasi obiceiuri. Diferenta dintre ei este pur si simplu insesizabila. Totusi, sunt atat de diferiti. Ea incepe sa il iubeasca. El intuieste, dar tot nu are curajul sa zicca ceva. Mia trecusera vreo 6, 7 luni de cand s-au cunoscut. Fiecare are flacara lui care arde mocnit in interior. Poate ca orgoliul nu are ce cauta, dar atunci de ce niciunul nu face niciun pas? Ea s-a saturat de iluziile pe care crede ca si le face in zadar. Ea se gandeste la el. El se gandeste la ea. Ea simte ca i se topesc picioarele numai cand il vede. El e dezamagit de lasitatea lui. El o asteapta inca. Ea are alte planuri. El stie ca ea il iubeste. De asta au decis sa se mute impreuna. El inca o asteapta cu sufletul la gura. Ea accepta o relatie mai serioasa. El e dezamagit. El e cel mai fericit om de pe planeta. Ea isi face planuri pentru vacanta. El e singur si trist. El o ajuta in cautarea destinatiilor perfectea. Ei ii place muntele. Lui nu-i pasa atata timp cat e cu ea. El nu are cu cine sa faca panuri de facata, asa ca se multumeste sa citeasca o carte, sa mai compuna o poezioara, iar, mai nou, piese muzicale. Asta ii calmeaza inima ranita. El este cel mai africit om de pe planeta. Ea inca se mai agndeste la el. El inca sa mai gandeste la ea. Ea ajunge la concluzia ca el nu e destul de... cum voria ea? El nu mai suporta tensiunea. Ea decide ca e mai bine sa nu mai contine. El este trist. El este fericit si simte ca in sfarsit a venit tipul lui. Ea regreta deciziile de pana acum. El nu mai ezita si si ia inima in dinti pentru a-i spune e site. Ea este nesigura, dar stie ca in el va gasi sprijin si siguranta de care are nevie. El e constiennt de asta. El a uitat ca ea se gandea la el in timp ce el cauta destinatii de vacanta. Asta i-a facut sufletul amar. Nu s-au mutat imperuna. Stau in acceasi casa pe care au impartit-o ca intr-un razboi in sfere de influenta. Ea iubeste jocul. El e o provocare in sine pentru ea. Ea cedeaza si ridica peretele din carton care ea pe post de "zid al Berlinului". El este implinit sufleteste. Ei sunt fericiti. Ea se gandeste la el din nou. El n-a incetat sa se gandeasca la ea.
Adevarul
... E chiar atat de greu de gasit sinceritatea? E atat de greu sa fii sigur pe tine chiar daca stii ca altii te vor judeca pentru deciziile pe care le-ai luat? E atat de groaznic de rau sa fii cine esti cu adevarat? De ce masti? De ce masti peste tot pe unde mergi? La tot pasul, oamenii se ascund. De ce? Adevarul e ca e mai simplu sa fugi decat sa dai piept cu viata cu adevarat. Recunosc, mi-e teama. Imi doresc atat de groaznic de mult sa ma simt bine oricine ar fi langa mine, dar stiu ca nu exista roz pur in viata. Odata si-odata oricum voi fi mintita. Nu spun ca am avut parte de o deceptie in ultima perioada, dar chiar simt ca e mult prea multa minciuna. Ne e frica sa spunem adevarul sau sa spunem ce simtim, sa ne aratam adevarata fata. De ce? Ma gandesc ca probabil noi ne inducem frica asta. Dar presupun ca si pentru asta ti trebuie putin curaj. Nu e putin lucru sa minti si sa-ti si iasa. Si, in fond, e mai simplu sa musti o gogoasa daca suna mai bine decat adevarul, nu? Sau ce-or sa zica ceilalti despre mine? Sunt o fraiera, nu sunt "cool" daca mi-arat adevarata fata cu bune si cu rele. Trebuie sa arat doar ce trebuie vazut. Asta face parte din categoria "afara-i vopsit gardu' si-nauntru leopardu' ". Sunt satula sa ma ascund. Am obosit. Am facut febra musculara la creier. Vezi ce spui acum, sa nu creada ca esti vreuna d'alea... Nu spune asta ca-l indepartezi. Fraiero! Neeeh!
Sincer, sinceritatea e tot ce-mi trebuie. Poate ca am eu vise marete, poate ca inca nu sunt destul de matura ca sa ma confrunt cu realitatea, dar realitatea mea este ca specia asta asa-zis superoara e, de fapt, varza! Vor toti sa-si arate muschii si cat de "jm3k3ry" sunt, dar au uitat sa se uite in suflet. Daca te duci in adancul sufletului si cauti in sertarul cu amintiri, realizezi ca nimic nu se compara cu copilaria. Pai da! pentru ca atunci nu stiai sa minti si erai tu insuti. Nu trebuia sa-ti afisezi o eticheta ca sa fii placut. Probabil asta e motivul pentru care eu nu am avut perieteni in copilarie. Nu prieteni adevarati cu care sa tin legatura. Visez la chestia asta. Visez la cum as fi la facultate si mi-as suna prietenii din copilarie si-am depana amintiri la un foc de tabara intr-o iesire cu cortul pe malul unui paraias in varful muntelui. Ne-am uita la poze si-am rade sau am plange... sau am rade si-am plange in acelsi timp. Sunt geloasa pe "prietenii" mei de pe facebook care si-au pus poze de la gradinitia si au "tagg-uiti" acolo o gramada de oameni. A fost o perioada. Nu ma plang.
Acum am prieteni care ma inteleg... imi inteleg toanele. Astia sunt prietenii mei. Oamenii astia tin la mine si-mi place sa cred, de fapt, stiu sigur ca sunt singurii care sunt cu adevarat sinceri cu mine. Da! Mi-ar fi placut, totusi, sa mai tin legatura cu oamenii aia chiar daca am apucat fiecare pe calea lui. Am fi putut sa ne sustinem reciproc. Nici nu-mi amintesc ultima data cand am iesit afara pe la bunica-mea sa mai stau la o tacla cu "copiii de pe strada". Singura prietena care mi-a ramas de atunci e tipa care se tine "scai" de mine desi e la vreo 200 de km distanta. Si apreciez asta chiar daca ea probabil nu realizeaza. Ea e singura care ma leaga de copilarie. Ea si sora-mea, inevitabil. Si de fiecare data cand vorbesc cu ea am flashbackuri de cand ne jucam cu papusile la mine in gradina sau la ea, de cand ne certam pe cel mai bun loc de "casa" pentru papusi, apoi cand mergeam sa "alergam" pe stadion. N-am realizat la vremea respectiva ce a insemnat faptul ca bunica ei s-a mutat la Bucuresti. Acum realizez c-am pierdut etape importante din viata ei in care as fi putut sa-i fiu alaturi. Si stiu ca ar fi avut nevoie de mine ca de ochii din cap. Si stiu ca inca are. Oricum, sunt 50% sanse ca de la toamna sa recuperam.
Nu vreau decat simplitate, dar persupun ca ar fi mult prea simplu... sau poate prea complicat. De asta poate ca ne place sa complicam lucrurile. Alfel nu ar mai fi incitant, n-a mai avea rost existenta. Complicat nu ne place, dar ne place. Ma gandesc ca poate ca sa ajungi la simplitate e mai greu decat as fi crezut. Poate ca simplitatea e perfectiunea cu un alt nume. Sau poate si mie imi place sa ma complic, cine stie...
Sincer, sinceritatea e tot ce-mi trebuie. Poate ca am eu vise marete, poate ca inca nu sunt destul de matura ca sa ma confrunt cu realitatea, dar realitatea mea este ca specia asta asa-zis superoara e, de fapt, varza! Vor toti sa-si arate muschii si cat de "jm3k3ry" sunt, dar au uitat sa se uite in suflet. Daca te duci in adancul sufletului si cauti in sertarul cu amintiri, realizezi ca nimic nu se compara cu copilaria. Pai da! pentru ca atunci nu stiai sa minti si erai tu insuti. Nu trebuia sa-ti afisezi o eticheta ca sa fii placut. Probabil asta e motivul pentru care eu nu am avut perieteni in copilarie. Nu prieteni adevarati cu care sa tin legatura. Visez la chestia asta. Visez la cum as fi la facultate si mi-as suna prietenii din copilarie si-am depana amintiri la un foc de tabara intr-o iesire cu cortul pe malul unui paraias in varful muntelui. Ne-am uita la poze si-am rade sau am plange... sau am rade si-am plange in acelsi timp. Sunt geloasa pe "prietenii" mei de pe facebook care si-au pus poze de la gradinitia si au "tagg-uiti" acolo o gramada de oameni. A fost o perioada. Nu ma plang.
Acum am prieteni care ma inteleg... imi inteleg toanele. Astia sunt prietenii mei. Oamenii astia tin la mine si-mi place sa cred, de fapt, stiu sigur ca sunt singurii care sunt cu adevarat sinceri cu mine. Da! Mi-ar fi placut, totusi, sa mai tin legatura cu oamenii aia chiar daca am apucat fiecare pe calea lui. Am fi putut sa ne sustinem reciproc. Nici nu-mi amintesc ultima data cand am iesit afara pe la bunica-mea sa mai stau la o tacla cu "copiii de pe strada". Singura prietena care mi-a ramas de atunci e tipa care se tine "scai" de mine desi e la vreo 200 de km distanta. Si apreciez asta chiar daca ea probabil nu realizeaza. Ea e singura care ma leaga de copilarie. Ea si sora-mea, inevitabil. Si de fiecare data cand vorbesc cu ea am flashbackuri de cand ne jucam cu papusile la mine in gradina sau la ea, de cand ne certam pe cel mai bun loc de "casa" pentru papusi, apoi cand mergeam sa "alergam" pe stadion. N-am realizat la vremea respectiva ce a insemnat faptul ca bunica ei s-a mutat la Bucuresti. Acum realizez c-am pierdut etape importante din viata ei in care as fi putut sa-i fiu alaturi. Si stiu ca ar fi avut nevoie de mine ca de ochii din cap. Si stiu ca inca are. Oricum, sunt 50% sanse ca de la toamna sa recuperam.
Nu vreau decat simplitate, dar persupun ca ar fi mult prea simplu... sau poate prea complicat. De asta poate ca ne place sa complicam lucrurile. Alfel nu ar mai fi incitant, n-a mai avea rost existenta. Complicat nu ne place, dar ne place. Ma gandesc ca poate ca sa ajungi la simplitate e mai greu decat as fi crezut. Poate ca simplitatea e perfectiunea cu un alt nume. Sau poate si mie imi place sa ma complic, cine stie...
Felix si Otilia autohtoni
Imi parafrazez prietena: "De ce exista fete ca Otilia pe toate drumurile, dar baieti ca Felix nu gasesti?". Pentru necunscatori, este vorba despre romanul "Enigma Otiliei" de G. Calinescu. Ca sa fiu mai exacta, genul Felix este baiatul ala mereu atent, grijuliu, dezinteresat, respectuos, dulce si putin timid. Am constatat (fara pic de surprindere, ca sa fiu sincera) ca astfel de Felicsi nu prea gasesti in zilele noastre. Toti simt nevoia (nu stiu de ce) sa umfle muschii la fel ca animalele in perioada de imperechere si sa se dea mari "gongi" cand ei, de fapt, sunt doar baietei putin mai dezvoltati din punct de vedere fizic. Nu isi arata sensibilitatea (care stiu sigur ca exista) pentru ca nu e cool, pentru ca ei sunt baieti, nu fetite, pentru ca exista si alti astfel de Tarzani care ii inconjoara si care rad daca vreunul lasa garda jos. Adica, se ascund dupa degete ca niste lasi pentru ca le e frica sa nu fie judecati. Oameni buni, numai Dumnezeu ne poate judeca! Apoi vin Otiliile care cauta resurse financiare ca sa isi poata umfla diversele parti ale corpului insuficient umflate de mama natura sau hainute de firma, sau posete sau, sau, sau... Asta numesc ele "cariera de succes". Toate fug dupa un Pascalopol sau in Iri care sa le lanseze in viata.
In concluzie, hai sa fim noi insine! Hai sa nu ne mai ascundem si sa nu mai fugim de fantasme. Viata e atat de simpla si nu stiu de ce omul o complica (cu sau fara intentie) considerabil.
In concluzie, hai sa fim noi insine! Hai sa nu ne mai ascundem si sa nu mai fugim de fantasme. Viata e atat de simpla si nu stiu de ce omul o complica (cu sau fara intentie) considerabil.
Campul (sau spanzuratii)
A fot odata ca niciodata... de fapt, n-a fost, dar asa se spune. N-a fost, dar a existat intr-o alta dimensiune a vietii. Campul era negru, proaspat arat, ars. Era un santier cu lemne si sfori. Se construiau spanzuratori pentru ca spanzuratii din tara nu aveau unde sa atarne ca sa se simta in elementul lor, sa nu fie discriminati pentru ca erau altfel. Erau, pentu mediocrii societatii, un fel de animale. Primaria orasului s-a gandit si la ei si s-a pus pe treaba. Vroiau edilii sa le construiasca niste "adaposturi" ca alea pentru caini.
Intr-o zi, spanzuratorile au fost gata, dar spanzuratii tarii nu erau de gasit. Murisera. Cazusera toti ca piesele de domino. Atunci s-a hotarat deshumarea lor ca doar campul de spanzuratori trebuia populat. Si s-au apucat sa ii dezgroape sub ochii neputinciosi ai famililor indurerate. Iau luat pe rand si i-au atarnat in spanzuratori. I-au lasat acolo sa se imputa si sa se descompuna in continuare. Ce era ciudat era faptul ca nu se stransesera jivinele amatoare de hoituri.
Doi prieteni din copilarie atarnau fericiti unul langa altul. La un moment dat, unuia dintre ei incepe sa-i puta si se da jos din spanzratoare. Prietenul lui incepe sa-l certe.
-Ma, tu esti nebun? De ce te dai jos din spanzuratoare? Nu vezi ca aici ne e cel mai bine? Stam aici si atarnam fericiti sub cerul liber. Ne spalam odata cu ploaia. Nu ne trebuie mancare ca suntem morti.
-Pute...
-Ma, da' tu n-ai miros. Esti mort, n-auzi?
-Ba nu. Nu suntem morti. Poate doar speranta ne-a murit, dar noi nu. Nu, nu, nu!
-Esti nebun... Nu vezi ca esti spanurat?
-Spanzurat esti tu. Eu mam dat jos...
Intr-o zi, spanzuratorile au fost gata, dar spanzuratii tarii nu erau de gasit. Murisera. Cazusera toti ca piesele de domino. Atunci s-a hotarat deshumarea lor ca doar campul de spanzuratori trebuia populat. Si s-au apucat sa ii dezgroape sub ochii neputinciosi ai famililor indurerate. Iau luat pe rand si i-au atarnat in spanzuratori. I-au lasat acolo sa se imputa si sa se descompuna in continuare. Ce era ciudat era faptul ca nu se stransesera jivinele amatoare de hoituri.
Doi prieteni din copilarie atarnau fericiti unul langa altul. La un moment dat, unuia dintre ei incepe sa-i puta si se da jos din spanzratoare. Prietenul lui incepe sa-l certe.
-Ma, tu esti nebun? De ce te dai jos din spanzuratoare? Nu vezi ca aici ne e cel mai bine? Stam aici si atarnam fericiti sub cerul liber. Ne spalam odata cu ploaia. Nu ne trebuie mancare ca suntem morti.
-Pute...
-Ma, da' tu n-ai miros. Esti mort, n-auzi?
-Ba nu. Nu suntem morti. Poate doar speranta ne-a murit, dar noi nu. Nu, nu, nu!
-Esti nebun... Nu vezi ca esti spanurat?
-Spanzurat esti tu. Eu mam dat jos...
Prototip
-Cum ti-ar placea sa fie iubitul tau? Care e barbatul perfect pentru tine?
-Nu exista perfectiune.
-Pai si atunci ce cauti tu de fapt?
-Nimic. Astept sa fiu gasita.
-Si totusi, sunt atatia masculi prezentabili... tu esti o fata frumoasa... Cum de esti singura?
-Papusi masculine sunt peste tot.
-Pai asta spun si eu. Nu-ti place niciunul?
-Ba da.
-Pai si ce e atat de greu?
-Nimic. Unde vrei sa ajungi cu discutia asta?
-Pai sunt curios care e prototipul tau.
-Nu am un prototip. Daca e in stare sa poarte o discutie cu mine, e bun.
-Aha... te crezi superioara...
-Nu ma refer la asta. Nu ma cred superioara. Ce vreau sa spun e ca nu ar trebui sa-l intereseze in primul rand cum arat si abia dup'aia cum gandesc, ci invers.
-Cam greu...
-Sunt convinsa. Tot ce spun e ca ar trebui sa ma cunoasca asa cum sunt: si cu bune si cu rele. Apoi sa se gandeasca daca ma place cu adevarat, daca ne-am porivi.
-Pai asta apare pe parcurs.
-Nu e adevarat. Pe parcurs apar certuri si pe parcurs iti dai seama ca nu e totul cum ai fi vrut sa fie.
-Esti ciudata...
-Ba nu. Nu sunt ciudata. Sunt o groaza de "buaciuni", dar daca gandesc cu celalalt cap, n-am nevoie.
-Nu exista perfectiune.
-Pai si atunci ce cauti tu de fapt?
-Nimic. Astept sa fiu gasita.
-Si totusi, sunt atatia masculi prezentabili... tu esti o fata frumoasa... Cum de esti singura?
-Papusi masculine sunt peste tot.
-Pai asta spun si eu. Nu-ti place niciunul?
-Ba da.
-Pai si ce e atat de greu?
-Nimic. Unde vrei sa ajungi cu discutia asta?
-Pai sunt curios care e prototipul tau.
-Nu am un prototip. Daca e in stare sa poarte o discutie cu mine, e bun.
-Aha... te crezi superioara...
-Nu ma refer la asta. Nu ma cred superioara. Ce vreau sa spun e ca nu ar trebui sa-l intereseze in primul rand cum arat si abia dup'aia cum gandesc, ci invers.
-Cam greu...
-Sunt convinsa. Tot ce spun e ca ar trebui sa ma cunoasca asa cum sunt: si cu bune si cu rele. Apoi sa se gandeasca daca ma place cu adevarat, daca ne-am porivi.
-Pai asta apare pe parcurs.
-Nu e adevarat. Pe parcurs apar certuri si pe parcurs iti dai seama ca nu e totul cum ai fi vrut sa fie.
-Esti ciudata...
-Ba nu. Nu sunt ciudata. Sunt o groaza de "buaciuni", dar daca gandesc cu celalalt cap, n-am nevoie.
Convorbiri
-Alo!
-Alo!
-Ce faci?
-Bine... Daaaa' cu cine vorbesc?
-Hai, maaaa!
-Aaaa! Don, scuze! Ma, tu ti-ai schimbat numarul de telefon?
-Nu, dar mi-am luat inca o cartela.
-Aaa... Ce faci? Ramasese ca iesim azi.
-Da. Auzi, nu mai bine vii tu la mine? Ne uitam la un film, mancam floricele... am gasit un film misto.
-E comedie?
-Evident! hai, vii?
-Bine. La ce ora?
-La cat vrei tu. Nu am nimic de facut azi. Stau ca sihastru in casa.
-Bine. Hai ca ma imbrac si vin. Aaaa... am o pajitura buna. Iau?
-Ce intrebare e asta? Logic!
-Sa ma astepti...
-Ca doar nu te chemam la mine ca sa plec de acasa.
-Hai ca vin. Te pup!
-Si eu!
...
-Bai, ce suna telefonul asta! Tim? Alo!
-Alo! Ce faci, Aida?
-Pai bine. Tu ce mai faci?
-Uite te-am sunat sa-ti spun ca ma intorc acasa.
-...aa... da?
-Da. Nu te bucuri?
-Ba da! Evident ca ma bucur! Da' parca ziceai ca stai un an.
-Da, dar mi-a venit dor de casa, de tine si n-am mai putut sa stau
-...aaa...ok! Si cand ajungi?
-Maine dimineata!
-...ok! Abia astept...
-Te iubesc! Mi-e dor de tine...
-Si eu... Te pup.
...
-Alo! Ce faci, ma? Vii azi?
-Ba da, vin.
-Ce ai? Ce-i cu tine?
-Aaa... nimic.
-Da, clar. Cand o afce plopu' pere... Bine, nu te oblig sa-mi spui.
-Ok! Stii... Tim se intoarce acasa.
-Da, stiu. La anu'.
-Nu, maine!
-Serios?
-Da. Trebuie sa vorbim.
-Bine, vino la mine.
-Papa.
-Alo!
-Ce faci?
-Bine... Daaaa' cu cine vorbesc?
-Hai, maaaa!
-Aaaa! Don, scuze! Ma, tu ti-ai schimbat numarul de telefon?
-Nu, dar mi-am luat inca o cartela.
-Aaa... Ce faci? Ramasese ca iesim azi.
-Da. Auzi, nu mai bine vii tu la mine? Ne uitam la un film, mancam floricele... am gasit un film misto.
-E comedie?
-Evident! hai, vii?
-Bine. La ce ora?
-La cat vrei tu. Nu am nimic de facut azi. Stau ca sihastru in casa.
-Bine. Hai ca ma imbrac si vin. Aaaa... am o pajitura buna. Iau?
-Ce intrebare e asta? Logic!
-Sa ma astepti...
-Ca doar nu te chemam la mine ca sa plec de acasa.
-Hai ca vin. Te pup!
-Si eu!
...
-Bai, ce suna telefonul asta! Tim? Alo!
-Alo! Ce faci, Aida?
-Pai bine. Tu ce mai faci?
-Uite te-am sunat sa-ti spun ca ma intorc acasa.
-...aa... da?
-Da. Nu te bucuri?
-Ba da! Evident ca ma bucur! Da' parca ziceai ca stai un an.
-Da, dar mi-a venit dor de casa, de tine si n-am mai putut sa stau
-...aaa...ok! Si cand ajungi?
-Maine dimineata!
-...ok! Abia astept...
-Te iubesc! Mi-e dor de tine...
-Si eu... Te pup.
...
-Alo! Ce faci, ma? Vii azi?
-Ba da, vin.
-Ce ai? Ce-i cu tine?
-Aaa... nimic.
-Da, clar. Cand o afce plopu' pere... Bine, nu te oblig sa-mi spui.
-Ok! Stii... Tim se intoarce acasa.
-Da, stiu. La anu'.
-Nu, maine!
-Serios?
-Da. Trebuie sa vorbim.
-Bine, vino la mine.
-Papa.
Opus
-De ce?
-De ce? Pentru ca nu gandesti. Nu vezi ca e exact opusul a ceea ce spui tu?
-Inceteaza sa ma mai jignesti!
-Nu te jignesc. Asa e...
-Este punctul meu de vedere si te rog sa il respecti.
-N-am cum sa nu te contrazic cand stii si tu ca nu e asa. Esti prea orgolios ca sa renunti. Recunoaste!
-Omule, putem sa o facem sa mearga! Ne trebuie macar un strop de vointa. Tu nu vezi? Deschide ochii! E pacat...
-Ai dreptate, e pacat. Dar te-ai gandit la asta inainte sa faci ce ai facut? Nici nu-mi zine sa...
-...sa ce? Sa spui cu voce tare ca te-am inselat? Da, recunosc. Si, ca un orgolios ce sunt dupa cum spui tu, recunosc si ca sunt cel mai mare prost ca am crezut ca n-o sa afli. Si mai recunosc si sunt constient de greseala pe care am facut-o si pe care dupa cum vezi mi-o asum.
-Asta nu ma incalzeste cu nimic. Am avut incredere in tine si tu ai profitat de asta. Urasc oamenii care mint.
-Dar nu te-am mintit...doar ca nu ti-am spus.
-Si asta e tot minciuna. De ce nu poti fi sincer? Ce crezi ca se intampla daca spuneai? A trebuit sa va vad cu ochii mei si nici atunci nu mi-a venit sa cred. Puteai sa-mi spui. Ce-ti lipseste? De ce ai simtit nevoia sa ma inseli?
-Eram curios cum e cu doua...
-Lasa sarcasmul! E clar ca ceva nu ti-a ajuns si as vrea macar in ultimul moment sa stiu ce iti lipsea.
-Nici eu nu stiu. Bine, daca vrei pot sa fac o comparatie intre tine si ea.
-In mod normal as fi spus ca nu, dar chiar ma intereseaza. E bine de stiut pe viitor.
-Pai sunteti total opuse. Tu esti adancita in ganduri, ea e spontana.
-Vrei sa spui ca e mai bine sa actionezi ca animalul fara sa te gandesti la consecinte?
-Nu. Nu vreau sa spun asta. Dara as vrea sa... sa nu mai agndesti asa mult cand sunt prin preajma ta. Mi-ar placea sa fi putin mai impevizibila.
-Si asta e singurul motiv pentru care m-ai inselat?
-Da.
-Si nu puteai sa-mi spui?
-Mi-a fost frica sa nu te deranjeze.
-M-a deranjat vreodata vreo remarca de-a ta? Sunt eu genul de persoana care se supara cand o critici? Stii foarte bine ca in ceea ce ma priveste criticile sunt constructive si ca incerc sa indrept orice fisura din caracterul meu.
-Sa-ti fi spus asta ar fi insemnat sa-ti cer sa te schimbi, iar eu teiubesc asa cum esti.
-De ce ma iubesti?
-Pentru ca esti o persoana cu un suflet mare si stii sa-mi fi si mama, si sora, si prietena, dar mai ales iubita. Pentru ca esti genul de persoana care nu se ascunde in spatele pedelei si nu-i e teama sa isi arate adevarata fata. Pentru ca stii sa fii si copil si adult. Pentru ca stii sa-ti asculti prietenele si stii sa le dai sfaturi atunci cand au nevoie. Pentru ca imi dovedesti cu fiecare ocazie cat sunt de prost ca nu te apreciez la adevarata ta valoare. Pentru ca esti corecta si cinstita si pui cate un strop de suflet in tot ce faci. Nu incerc sa te inmoi acum pentru ca stiu ca nu suproti linguselile.
-M-ai ranit, prostule! Stii asta, nu?
-Da stiu. Si o sa regret asta cat oi trai. Nu-ti cer sa ma ierti.
-O sa te iert eu, dar nu acum ca nu am chef.
-Stiu... (rade)
-Ooooooof! Dobitoule! Vino-ncoace, prostaovane. Cum faci tu de fiecare data si dai cu nuca in perete...
-Te urasc.
-Si eu te urasc. Da sa pup. Ca sa-ti speli pacatele imi pregatesti maine micul dejun.
-Bine. Omleta, Alteta?
-Evident. Sa fie cu branza... Stii ceva? Nici nu-mi pasa de tipa cealalta. Ai putea sa-mi faci cunostinta cu ea. Poate devenim prietene cine stie...
-... Esti nebuna!
-Si tu ma iubesti.
-De ce? Pentru ca nu gandesti. Nu vezi ca e exact opusul a ceea ce spui tu?
-Inceteaza sa ma mai jignesti!
-Nu te jignesc. Asa e...
-Este punctul meu de vedere si te rog sa il respecti.
-N-am cum sa nu te contrazic cand stii si tu ca nu e asa. Esti prea orgolios ca sa renunti. Recunoaste!
-Omule, putem sa o facem sa mearga! Ne trebuie macar un strop de vointa. Tu nu vezi? Deschide ochii! E pacat...
-Ai dreptate, e pacat. Dar te-ai gandit la asta inainte sa faci ce ai facut? Nici nu-mi zine sa...
-...sa ce? Sa spui cu voce tare ca te-am inselat? Da, recunosc. Si, ca un orgolios ce sunt dupa cum spui tu, recunosc si ca sunt cel mai mare prost ca am crezut ca n-o sa afli. Si mai recunosc si sunt constient de greseala pe care am facut-o si pe care dupa cum vezi mi-o asum.
-Asta nu ma incalzeste cu nimic. Am avut incredere in tine si tu ai profitat de asta. Urasc oamenii care mint.
-Dar nu te-am mintit...doar ca nu ti-am spus.
-Si asta e tot minciuna. De ce nu poti fi sincer? Ce crezi ca se intampla daca spuneai? A trebuit sa va vad cu ochii mei si nici atunci nu mi-a venit sa cred. Puteai sa-mi spui. Ce-ti lipseste? De ce ai simtit nevoia sa ma inseli?
-Eram curios cum e cu doua...
-Lasa sarcasmul! E clar ca ceva nu ti-a ajuns si as vrea macar in ultimul moment sa stiu ce iti lipsea.
-Nici eu nu stiu. Bine, daca vrei pot sa fac o comparatie intre tine si ea.
-In mod normal as fi spus ca nu, dar chiar ma intereseaza. E bine de stiut pe viitor.
-Pai sunteti total opuse. Tu esti adancita in ganduri, ea e spontana.
-Vrei sa spui ca e mai bine sa actionezi ca animalul fara sa te gandesti la consecinte?
-Nu. Nu vreau sa spun asta. Dara as vrea sa... sa nu mai agndesti asa mult cand sunt prin preajma ta. Mi-ar placea sa fi putin mai impevizibila.
-Si asta e singurul motiv pentru care m-ai inselat?
-Da.
-Si nu puteai sa-mi spui?
-Mi-a fost frica sa nu te deranjeze.
-M-a deranjat vreodata vreo remarca de-a ta? Sunt eu genul de persoana care se supara cand o critici? Stii foarte bine ca in ceea ce ma priveste criticile sunt constructive si ca incerc sa indrept orice fisura din caracterul meu.
-Sa-ti fi spus asta ar fi insemnat sa-ti cer sa te schimbi, iar eu teiubesc asa cum esti.
-De ce ma iubesti?
-Pentru ca esti o persoana cu un suflet mare si stii sa-mi fi si mama, si sora, si prietena, dar mai ales iubita. Pentru ca esti genul de persoana care nu se ascunde in spatele pedelei si nu-i e teama sa isi arate adevarata fata. Pentru ca stii sa fii si copil si adult. Pentru ca stii sa-ti asculti prietenele si stii sa le dai sfaturi atunci cand au nevoie. Pentru ca imi dovedesti cu fiecare ocazie cat sunt de prost ca nu te apreciez la adevarata ta valoare. Pentru ca esti corecta si cinstita si pui cate un strop de suflet in tot ce faci. Nu incerc sa te inmoi acum pentru ca stiu ca nu suproti linguselile.
-M-ai ranit, prostule! Stii asta, nu?
-Da stiu. Si o sa regret asta cat oi trai. Nu-ti cer sa ma ierti.
-O sa te iert eu, dar nu acum ca nu am chef.
-Stiu... (rade)
-Ooooooof! Dobitoule! Vino-ncoace, prostaovane. Cum faci tu de fiecare data si dai cu nuca in perete...
-Te urasc.
-Si eu te urasc. Da sa pup. Ca sa-ti speli pacatele imi pregatesti maine micul dejun.
-Bine. Omleta, Alteta?
-Evident. Sa fie cu branza... Stii ceva? Nici nu-mi pasa de tipa cealalta. Ai putea sa-mi faci cunostinta cu ea. Poate devenim prietene cine stie...
-... Esti nebuna!
-Si tu ma iubesti.
In noaptea de Pasti
De la postarea asta poate ca va asteptati la ceva de poveste sau la clisee, dar n-o sa scriu nimic de genul asta. De obicei, in noaptea de Pasti, noi, familia Enache, avem un ritual, si nume mergem pe la toate cimitirele pe la care avem morti (mai exact, in Catargiu, la strabunicii mei si in Roamnesti, la bunicii mei din partea tatalui). Azinoapte, eu am vanit cu propunerea sa mergem si la Simnic, la Andrei, propunere care a fost primita cu bratele deschise. Am mers intai la biserica sa luam Lumina, apoi pe la cimitirele mai sus mentionate.
N-am avut niciodata sentimentul asta. Eram mica, destul de mica incat sa nu constientizez pierderea strabunicilor care au avut un rol imens in formarea a ceea ce sunt eu azi. Am avut niste flashbackuri atat de reale in fata mormatului lor. Mi-aminteam exact infatisarea lu' mamaie-batarna si tataie-batarnu', mi-aminteam gustul marmeladei si painii facute in casa cu care ma rasfata de fiecare data mamaie-batrana cand dadeam buzna peste ei in casa si ii speriam sau cand eram suparata ca ma certau buncii sau parintii (cu care nu prea aveam posibilitatea sa petrec atat timp cat mi-as fi dorit) dupa ce faceam cate o boacana. Strabunicii mei stateau in aceeasi curte cu bunicii (toate, rude din partea bunicii din partea mamei). Ei erau cei care imi cautau in coarne cel mai mult pentru ca eram "fata lu' mamaie-batrana si tataie-batranu' ". Pana pe la vre-un an mamaie-batrana si-a exersat schimbatul de scutece si hranitul din biberon, iar instinctul ei matern ma linistea atunci cand urlam cat ma tineu plamanii. Tataie-batranu' stia sa se coboare la mintea mea de copil de cativa anisori si tot timpul se juca cu mine. M-a invatat sa ma catar in copaci si, chiar daca stia ca am rau de inaltime, a facut el cum a facut si m-a invatat sa-mi infrunt teama. Mi-amintesc de perioada cand nu mai avea mult de trait. Sora-mea cred ca avea vreo 2-3 ani sau poate putin mai mult. Mi-amintesc ca nimeni nu ne spunea nimic desi eu simteam ca nu e in regula. Avea leucemie, dar asta nu l-a impiedicat sa fie la fel de sugubat in ceea ce ne privea. Tin minte ca facuse bunica-mea o prajitura si ne-a trimis sa le ducem si lor. Era iarna. Amandoua aveam "caciulite cu moate" facute de mama si le tineam tot timpul pe cap pentru ca ne placeau. Erau legate sub barbie ca sa nu ni le zboare vantul si sa nu ne inghete urechile. Ne asezasem in pat langa el si el ne spunea o poveste. O clipa de neatentie din partea amandurora si el ne-a tras caciulitele de pe cap si a inceput sa rada. Noi ne-am intors la el si am inceput sa radem de rasul lui. Azinoapte, la mormantul lor m-am simtit din nou copil.
La mormatul bunicilor din partea tatalui am avut un sentiment de regret. Pe bunica mea nu am cunoscut-o niciodata. A murit mult inainte ca eu sa ma nasc. Era tata la liceu. Bunicul s-a recasatorit, iar tata si unchiul meu s-au indepartat de el dupa asta. Si pe buna dreptate. Nu stiu daca e doar sentimentul insuflat de atitudinea lui tata, dar n-am inghitit-o niciodata pe femeia asta care se poate spune ca mi-e bunica vitrega. Pe bunicul meu nu l-am vazut de mai mult de 5-6 ori in toata viata mea. Tot ce as fi vrut e sa fi avut ocazia sa-l cunosc mai bine si el sa ma fi lasat sa fac asta. Bunicul meu nu facea decat sa imi inspre teama, nu stiu de ce.
Am ajuns, in cele din urma, la mormantul lui Andrei. Multa lumina si o oarecare stare pe care nu stiu cum sa o descriu. In orice caz, in noaptea asta am realizat ca nu apreciez la adevarata valoare persoanele pe care le am langa mine neconditionat. Am 5 cei mai buni prieteni si o sora. Ii iubesc enorm chiar daca stiu ca nu arata asta prea des. Ma apuca groaza la gandul ca as putea sa ii pierd. Numiti-o cum vreti... criza de personalitate, depresie, nebunie. Nu trebuie sa fii in criza de personalitate, sau in depresie sau sa fi nebun ca sa realizezi ca tot ce e frumos atarna de un fir de ata care daca se rupe nu mai poti sa-l innozi.
N-am avut niciodata sentimentul asta. Eram mica, destul de mica incat sa nu constientizez pierderea strabunicilor care au avut un rol imens in formarea a ceea ce sunt eu azi. Am avut niste flashbackuri atat de reale in fata mormatului lor. Mi-aminteam exact infatisarea lu' mamaie-batarna si tataie-batarnu', mi-aminteam gustul marmeladei si painii facute in casa cu care ma rasfata de fiecare data mamaie-batrana cand dadeam buzna peste ei in casa si ii speriam sau cand eram suparata ca ma certau buncii sau parintii (cu care nu prea aveam posibilitatea sa petrec atat timp cat mi-as fi dorit) dupa ce faceam cate o boacana. Strabunicii mei stateau in aceeasi curte cu bunicii (toate, rude din partea bunicii din partea mamei). Ei erau cei care imi cautau in coarne cel mai mult pentru ca eram "fata lu' mamaie-batrana si tataie-batranu' ". Pana pe la vre-un an mamaie-batrana si-a exersat schimbatul de scutece si hranitul din biberon, iar instinctul ei matern ma linistea atunci cand urlam cat ma tineu plamanii. Tataie-batranu' stia sa se coboare la mintea mea de copil de cativa anisori si tot timpul se juca cu mine. M-a invatat sa ma catar in copaci si, chiar daca stia ca am rau de inaltime, a facut el cum a facut si m-a invatat sa-mi infrunt teama. Mi-amintesc de perioada cand nu mai avea mult de trait. Sora-mea cred ca avea vreo 2-3 ani sau poate putin mai mult. Mi-amintesc ca nimeni nu ne spunea nimic desi eu simteam ca nu e in regula. Avea leucemie, dar asta nu l-a impiedicat sa fie la fel de sugubat in ceea ce ne privea. Tin minte ca facuse bunica-mea o prajitura si ne-a trimis sa le ducem si lor. Era iarna. Amandoua aveam "caciulite cu moate" facute de mama si le tineam tot timpul pe cap pentru ca ne placeau. Erau legate sub barbie ca sa nu ni le zboare vantul si sa nu ne inghete urechile. Ne asezasem in pat langa el si el ne spunea o poveste. O clipa de neatentie din partea amandurora si el ne-a tras caciulitele de pe cap si a inceput sa rada. Noi ne-am intors la el si am inceput sa radem de rasul lui. Azinoapte, la mormantul lor m-am simtit din nou copil.
La mormatul bunicilor din partea tatalui am avut un sentiment de regret. Pe bunica mea nu am cunoscut-o niciodata. A murit mult inainte ca eu sa ma nasc. Era tata la liceu. Bunicul s-a recasatorit, iar tata si unchiul meu s-au indepartat de el dupa asta. Si pe buna dreptate. Nu stiu daca e doar sentimentul insuflat de atitudinea lui tata, dar n-am inghitit-o niciodata pe femeia asta care se poate spune ca mi-e bunica vitrega. Pe bunicul meu nu l-am vazut de mai mult de 5-6 ori in toata viata mea. Tot ce as fi vrut e sa fi avut ocazia sa-l cunosc mai bine si el sa ma fi lasat sa fac asta. Bunicul meu nu facea decat sa imi inspre teama, nu stiu de ce.
Am ajuns, in cele din urma, la mormantul lui Andrei. Multa lumina si o oarecare stare pe care nu stiu cum sa o descriu. In orice caz, in noaptea asta am realizat ca nu apreciez la adevarata valoare persoanele pe care le am langa mine neconditionat. Am 5 cei mai buni prieteni si o sora. Ii iubesc enorm chiar daca stiu ca nu arata asta prea des. Ma apuca groaza la gandul ca as putea sa ii pierd. Numiti-o cum vreti... criza de personalitate, depresie, nebunie. Nu trebuie sa fii in criza de personalitate, sau in depresie sau sa fi nebun ca sa realizezi ca tot ce e frumos atarna de un fir de ata care daca se rupe nu mai poti sa-l innozi.
Tot despre... dar despre aparenta si esenta
Si ce daca... Poate ca nu-i mare braza. Poate ca e doar in imaginatia mea uneori bolnava. Nu-mi place s-o recunosc, dar incep sa deviez. O s-o iau razna definitiv. De fapt, toti o luam la un momet dat. Train intr-o tara cu multi ignoranti. Asta ne trage in jos. Nu mai suport ce se intampla in jurul meu. Incep sa cred ca traiesc inconjurata de incuiati care nu fac altceva decat sa-si vada de viata intr-un mod rudimentar care aminteste de epoca de piatra si de oamenii cavernelor. Parca se traieste pe baza instinctelor primare. Parca n-am fi oameni, ci animale. Poate ca cei intregi la minte si cei carora le pasa sunt rari, dar ei ar trebui sa fie conducatori, nu sa fie condusi. Imi place sa ma consider intreaga la minte. Desi incep sa cred ca eu sunt aia care ar trebui inchisa la glumeti intr-o camera care pute. Dezolant peisaj. Am fost acolo intr-o vizita anu' trecut pe vremea asta. Nu cred ca vrea cineva sa treaca pe acolo. Prea multi superficiali pe metru patrat. "Ce e ala voluntariat? Ce dracu te bagi in taote porcariile? Stai dracu in banca ta si vezi-ti de ale tale, lasa-i pe handicapatii care n-au ce face sa-si faca numaru'! Primesti macar bani pentru asta? Nu?! Ce proasta esti! Azi nimeni nu mai face nimic gratis..." sau "De ce dracu te bagi unde nu-ti fierbe oala? Ti-am cerut eu ajutorul? Lasa-ma in durerea mea, nu-mi da sfaturi inutile! Spui ca-mi vrei binele... ha! Va stiu eu pe astia, incercati sa manipulati tot, dar nu va cad eu in plasa!". Uneori, un simplu "multumesc!" ar fi suficient. Cu placere! De ce toata lumea uita sa spuna asta? Nu spunem nici "multumesc!" nici "bravo!" ca sa nu ne dam singuri impresia ca suntem prea buni. Hai mai bine sa traim in mediocritate sa nu iesim din tipare."Vrei sa dai la psihologie? Vai de capu' tau! N-ai niciun viitor, fetito! Deschide-ti ochii aia, nu vezi ca ne ducem de rapa? Da la medicina.". E plina Romanica de doctorasi cu examenele luate pe bani care habar n-au pe ce lume sunt. Putini sunt aia care chiar vor sa vindece. Si aia pleaca prin strainataturi ca in Romanica nu se castiga. Bani! Frate, bani! Suntem niste zombie care vor bani pe paine. Si nu ni se dau. Suntem intr-o groapa in care se arunca cu tot felu' de cacaturi pe care nimeni nu le vrea. A lot of smelling shit! Ma simt frustrata rau cand vad ca in grupu de oameni pe care ii cunosc sunt exagerat de putini (ii numeri pe degetele de la maini) cei care au ganduri marete. "Du-te, mama, la un liceu bun ca sa faci cariera." Ba pe dracu! In lumea asta in care totu' se rezuma la politica, o laie cariera fara pile! Abia astept sa plec de aici. Prea multa coruptie. Prea multa mafie. Ma simt de parca as fi in Sicilia. Sicilia de Romania. Ah! m-am enervat. Sa-mi impusc sotu' in cap. Ce, ma, te iei de sora-mea? Ia sa-ti aplic un cutit de bucatarie ca sa te inveti minte! Traverseaza dracu ma repede, babalac batran! Te cauta moartea pe-acasa si tu pe trecere. Nu-i suport pe incuiatii care ma inconjoara. Se judeca prea mult in juru' meu. Da' cine esti tu sa ma judeci? Ai trait viata mea in locul meu si eu nu stiu? Ai aceleasi principii ca si mine? Esti identic cu mine? Nimeni nu e perfect, iar eu am inteles asta destul de usor. Dar cate unii tind spre perfectiunei. Ii admir pe oamenii astia. Sunt echilibrati. Cunosc un singur astel de om si nu-i dau numele pentru ca stie singur cine e si ce vreau sa spun. Poate ca il ridic in slavi pe omul asta. Poate ca din punctul lui de vedere e la fel ca si ceilalti. Dar eu descriu luscrurile din perspectiva mea. Nimeni nu e perfect, dupa cum spuneam. Sunt oameni care inca n-au inteles, desi au o varsta. Imi place sa cred ca sunt o pustioaica relativ rationala in adevaratul sens al cuvintelor. Imi place sa ma agat de amintiri si sa fac un fel de puzzle cu tot ce a fost mai frumos si mi-ar placea sa-mi amintesc pentru tot restul vietii. Incerc sa-mi creez o lume a mea in care totul sa fie asa cum vreau eu si cum mi se pare mie normal, desi in principiu sunt extraverta. Nu stiu, poate ca am un oarecare echilibru din punctul asta de vedere. Am ametit...
Despre
Marea, ca o mare - aduce
valurie timpului trecut,
bratara de nisip cernut,
povesti de dor in larg temut.
Suferi de inimi de pom
cu frunze fosnindu-si culori.
Scorojite-s nuante-n flori.
Copilarie fericita, dori!
Roci asezate pe categorii
gri si batrane, scortoase
ce spun povesti facute de oaste
stau contempland linistite pe coaste.
Nu-i speranta de-a te-ntoarce.
Nimeni n-a mai facut-o pana acum.
Speranta lor e-acum facuta scrum.
Pe drum ne-am cam pierdut prin fum.
Influente-si pun amprenta scurt.
Nimeni nu-i capabil de altfel.
Sunete-n surdina vad in el
ce-s haotice si nu se-nteleg defel.
valurie timpului trecut,
bratara de nisip cernut,
povesti de dor in larg temut.
Suferi de inimi de pom
cu frunze fosnindu-si culori.
Scorojite-s nuante-n flori.
Copilarie fericita, dori!
Roci asezate pe categorii
gri si batrane, scortoase
ce spun povesti facute de oaste
stau contempland linistite pe coaste.
Nu-i speranta de-a te-ntoarce.
Nimeni n-a mai facut-o pana acum.
Speranta lor e-acum facuta scrum.
Pe drum ne-am cam pierdut prin fum.
Influente-si pun amprenta scurt.
Nimeni nu-i capabil de altfel.
Sunete-n surdina vad in el
ce-s haotice si nu se-nteleg defel.
Spirit ratacit
Dalila se duce spre usa, dar se opreste brusc. Se intoarce cu fata la camera nemobilata cu mobila reala, ci doar cu improvizatii din cutii, surcele, fiare, geamuri multicolore sparte, lipici ieftin, cuie batute de-a fie cum, sarme imbarligate fara capat si fara coada. Patul ei consta in mai mlte paturi indoite in doua si carpe puse unele pese altele. Surprinzator, camera arata destul de moderna. Avea o imaginatie bogata, deci a stiut sa-si imprvizeze tot felul de chestii. Perna nu-i trebuia cand avea carti aruncate prin toata incaperea. Televizor nu avea. Si oricum nu-i trebuiau prostiile care se discutau acolo. Se uita in jur de parca ar fi verificat cu privirea ceva. "N-are cum!" In dezordinea ordonata din camera minuscula cu tavan incovoiat cauta dezorientata un lucru. Nu stie nici ea ce, dar lipsea ceva. Da nepasatoare din umeri, isi baga mana prin par si pleaca grabita. Spera cu ardoare sa poata publica cel mai recent poem al ei intr-o revista mediocra de orasel. Pana acum ii fusesera respinse toate. Coboara niste trepte din lemn putred si fuge la prima statie de autobuz cu un teanc de hartii in brate. Intra in autobuz. "Biletele sau abonamentele la control, va rog!". Fuge pana la redactia revistei unde o madama zbarcita si scarbita de viata molfaia o guma de mestecat cu aroma de fructe, stand in spatele unei masute vechi. Se uita la Dalila, o analizeaza din cap pana-n picioare. Ii vede obrajii inrositi de alergatura si ochii mari, dezorietati holbandu-se la ea si vestimentatia nealeasa. Ii ia hartiile din mana si-i zice scarbita c-o s-o contacteze ei. Fata pleaca plina de speranta inapoi acasa.
In dimineata accea statea si se gandea la tot ce agonisise ea de-a lungul vietii. Batrana nu se mai vedea plimbata cu sareta, dusa la teatru sau opera. Vroia doar sa isi traiasca restul de viata linistita si departe de scandaluri. Averea nu avea cui sa i-o lase pentru ca nu avea copii. In rude nu avea incredere caci au persecutat-o toata viata. Se gandea s-o doneze bisericii din capatul strazii care, din lipsa de fonduri, nu mai fusese renovata de zeci de ani. Avea o casa mare si cocheta care fusese plina cu vreo cincizeci de ani inainte, prin '866. Isi aduce aminte cu nostalgie de vremurile alea. Era bine atunci. Si acum e bine. Se uita pe geamul rotund al mansardei. Vede pe strada tineret vesel, copii veseli si parinti sau bunici care au grija dumnezeieste de ei. Se imagina cu o droaie de nepoti, dar n-a fost sa fie. Sotul ei murise de o forma rara de ciuma tot cam prin perioada aceea in care toti locuitorii casei incepusera sa-si ia zborul. Totul fusese lasat ca la inceput. In vreo doua camere nu mai intrase de zeci de ani. Au crescut panze de paienjeni pe la colturi si pe mobila, dar nu-i pasa. Camera de zi si camera ei erau curate-luna. Toata lumea spunea de batrana doamna Raia ca se sclerozase. De asta nici n-a mai iesit din casa. O vecina mai binevoitoare ii facea cumparaturile zilnice si o mai ingrijea cand avea nevoie, evident, cu pretul unui onorariu desul de rotunjor.
Ajunge acasa si se arunca pe gramada de paturi din colt. Se uita in tavan cu un zambet de copil nevinovat. Se viseaza scriitoare de succes. Si sta intr-o librarie la raftul cu bestseller-urile ei dand autografe si dedicatii. Adoarme citind "Scrisoare de dragoste" de Mihail Drumes. Se cam aseamana cu Anda, personajul principal feminin. Se trezeste ca dupa o plama. Incepe si-si face ordine prin camera si da peste un pandantiv ruginit din tabla. Se uita mirata la el de parca descoperise mormatul unui faraon. Il deschide si vede poza mamei ei care ramasese undeva la tara blocata intre treburile casei si slujba prost platita pe care o avea. Daila plecase la Bucuresti sa-si faca un rost, dar n-a ajuns acolo. Isi terminase facultatea de litere pe care a platit-o din bursele pe care le avusese. Gaseste un snur maroniu pe care pune pandantivul si si-l atarna la gat. I se perlinge o lacrima de dor pe obrazul stang. Ia telefonul care era de-o varsta cu ea si incearca sa sune acasa. Telefonul asta avea personalitate proprie, as putea spune, si nu mergea decat atunci cand vroia el. De data asta a avut noroc. Suna de vreo tre iori. "Alo!Dalila?".
Intr-un sertar gaseste un evantai de dantela. Fusese alb. Era evantaiul de la nunta. Acum era galbui spre gri si mancat de molii. Se uita induiosata la el si apoi se duce in odaia de la drum unde isi tinea comorile cu valoare afectiva intensa. Se lupa cu aerul irespirabil si panzele de paienjeni groase de-un degent. Deasupra unui pat cu tablia sculptata in motive floral-abstracte (ceea ce pe vremea aceea era un lux) era un tablou pictat. Pe rama lui era incrustat cu un metal auriu "Te iubesc, Raia!".Culorile inca se mai distingeau, desi era un strat gros de praf pe el. Un barbat bine, chipes, cu privire galesa tinea in brate o domnita firava cu pielea alba si parul negru. Domnita avea in mana un evantai alb din dantela.
Isi castiga existenta de pe-o zi pe alta, dar n-avea nici un stres. Boema si artista cum era, Dalila statea toata ziulica prin oras ajutand pe unul si pe altul, apoi seara in camaruta, cu becul de deasupra patului aprins si citind de zor. Acum citea o carte de vreo doua mii si ceva de pagini. Se mai uita din cand in cand pe geam si vede in fiecare dupa-amiaza, la aceeasi ora, 5 si un sfert, un tip care parea la fel de rebel ca si ea. Face o pasiune pentru el si incepe sa-si imagineze cum ar fi el, cum s-ar plimba sub clar de luna, de mana, prin parculetul de vis-a-vis de casa nationalizata in care statea. Se gandeste serios sa renunte la poezii si sa se apuce de proza. Nu conta ce, doar proza sa fie. Adevarul e ca i-ar fi mai usor. Ar avea mai multa libertate si probabil ca i-ar fi publicate mai usor in revista aia nenorocita.
Se aseaza in pat cu evantaiul strans la piept si-si aminteste de ziua aceea, ziua nuntii ei. Pe fata i se asterne un zambet nostalgic. Traiul din amintiri e hrana pura pentru suflet. inchide ochii si revizionalizeaza iarba verde si calul alb pe care Filip venise sa o ia de pe malul raului unde ii placea sa steacand se simtea nelinistita. Murmurul apei o calma. In ziua aia a primit un inel cu piatra. Era tare mandra de el. Si venea perfect. Parca fusese facut special pentru ea. De fapt, chiar fusese facut special pentru ea pentru ca trebuia sa fie o zi speciala. A si fost. Atunci a spus pentru prima data "Te iubesc!". A fost atat de romantic si emotionant! Nu a putut toata viata sa uite sentimentul ala. "Mi-e dor, foarte dor!".
Primeste o scrisoare. Surpprinzator! De obicei nu se oboseste nimeni sa-i scrie. Expeditorul era un barbat, Alfred Grygor. Ce nume ciudat are! Deschide plicul. "Daraga Dalila, ti-am citit opera. Fie vorba intre noi, e geniala! Scuze pentru limbajul nonformal. Mi-am permis sa-ti scriu in calitate de tipul care iti trece in fiecare zi la ora 5 si un sfert pe sub fereastra...sau ca redactorul sef al revistei Morena." . Inima incepe sa-i bata. "Am dezvaluit secretul prea devreme, dar nu mai puteam sa astept. Ti-am publicat-o. Vei primi negresit primul numar. Iti mai astept screri. Cu drag, Alfi. P.S. Maine, la 5 si un sfet ar fi bine sa fii in fata casei."
A doua zi, femeia in casa gaseste ceva in neregula. Usa camerei care nu mai fusese atinsa de atata amar de timp era acum deschisa larg, la perete. Intra si vede totul curat. Nu mai intrase niciodata in incaperea aia. Era atat de frumoasa cu mobila intr-o stare perfecta. se uita in jur. Vede tabloul. Culorile vii ii luasera ochii. Pe pat zacea batrana cu zambetul pe buze.
"Te iubesc!". "Si eu...". Se tineau de mana si mergeau linistiti spre casa. Maine se casatoreau si mai aveau ceva pregatiri de facut. Deschid usa si se intrec pe scari pana sus. El se arunca in pat, iar ea sare peste el. Stau amandoi cu ochii pironiti in tavan si vorbesc verzi si uscate razand cu gurile pana la urechi. "Da...". "Da...".
In dimineata accea statea si se gandea la tot ce agonisise ea de-a lungul vietii. Batrana nu se mai vedea plimbata cu sareta, dusa la teatru sau opera. Vroia doar sa isi traiasca restul de viata linistita si departe de scandaluri. Averea nu avea cui sa i-o lase pentru ca nu avea copii. In rude nu avea incredere caci au persecutat-o toata viata. Se gandea s-o doneze bisericii din capatul strazii care, din lipsa de fonduri, nu mai fusese renovata de zeci de ani. Avea o casa mare si cocheta care fusese plina cu vreo cincizeci de ani inainte, prin '866. Isi aduce aminte cu nostalgie de vremurile alea. Era bine atunci. Si acum e bine. Se uita pe geamul rotund al mansardei. Vede pe strada tineret vesel, copii veseli si parinti sau bunici care au grija dumnezeieste de ei. Se imagina cu o droaie de nepoti, dar n-a fost sa fie. Sotul ei murise de o forma rara de ciuma tot cam prin perioada aceea in care toti locuitorii casei incepusera sa-si ia zborul. Totul fusese lasat ca la inceput. In vreo doua camere nu mai intrase de zeci de ani. Au crescut panze de paienjeni pe la colturi si pe mobila, dar nu-i pasa. Camera de zi si camera ei erau curate-luna. Toata lumea spunea de batrana doamna Raia ca se sclerozase. De asta nici n-a mai iesit din casa. O vecina mai binevoitoare ii facea cumparaturile zilnice si o mai ingrijea cand avea nevoie, evident, cu pretul unui onorariu desul de rotunjor.
Ajunge acasa si se arunca pe gramada de paturi din colt. Se uita in tavan cu un zambet de copil nevinovat. Se viseaza scriitoare de succes. Si sta intr-o librarie la raftul cu bestseller-urile ei dand autografe si dedicatii. Adoarme citind "Scrisoare de dragoste" de Mihail Drumes. Se cam aseamana cu Anda, personajul principal feminin. Se trezeste ca dupa o plama. Incepe si-si face ordine prin camera si da peste un pandantiv ruginit din tabla. Se uita mirata la el de parca descoperise mormatul unui faraon. Il deschide si vede poza mamei ei care ramasese undeva la tara blocata intre treburile casei si slujba prost platita pe care o avea. Daila plecase la Bucuresti sa-si faca un rost, dar n-a ajuns acolo. Isi terminase facultatea de litere pe care a platit-o din bursele pe care le avusese. Gaseste un snur maroniu pe care pune pandantivul si si-l atarna la gat. I se perlinge o lacrima de dor pe obrazul stang. Ia telefonul care era de-o varsta cu ea si incearca sa sune acasa. Telefonul asta avea personalitate proprie, as putea spune, si nu mergea decat atunci cand vroia el. De data asta a avut noroc. Suna de vreo tre iori. "Alo!Dalila?".
Intr-un sertar gaseste un evantai de dantela. Fusese alb. Era evantaiul de la nunta. Acum era galbui spre gri si mancat de molii. Se uita induiosata la el si apoi se duce in odaia de la drum unde isi tinea comorile cu valoare afectiva intensa. Se lupa cu aerul irespirabil si panzele de paienjeni groase de-un degent. Deasupra unui pat cu tablia sculptata in motive floral-abstracte (ceea ce pe vremea aceea era un lux) era un tablou pictat. Pe rama lui era incrustat cu un metal auriu "Te iubesc, Raia!".Culorile inca se mai distingeau, desi era un strat gros de praf pe el. Un barbat bine, chipes, cu privire galesa tinea in brate o domnita firava cu pielea alba si parul negru. Domnita avea in mana un evantai alb din dantela.
Isi castiga existenta de pe-o zi pe alta, dar n-avea nici un stres. Boema si artista cum era, Dalila statea toata ziulica prin oras ajutand pe unul si pe altul, apoi seara in camaruta, cu becul de deasupra patului aprins si citind de zor. Acum citea o carte de vreo doua mii si ceva de pagini. Se mai uita din cand in cand pe geam si vede in fiecare dupa-amiaza, la aceeasi ora, 5 si un sfert, un tip care parea la fel de rebel ca si ea. Face o pasiune pentru el si incepe sa-si imagineze cum ar fi el, cum s-ar plimba sub clar de luna, de mana, prin parculetul de vis-a-vis de casa nationalizata in care statea. Se gandeste serios sa renunte la poezii si sa se apuce de proza. Nu conta ce, doar proza sa fie. Adevarul e ca i-ar fi mai usor. Ar avea mai multa libertate si probabil ca i-ar fi publicate mai usor in revista aia nenorocita.
Se aseaza in pat cu evantaiul strans la piept si-si aminteste de ziua aceea, ziua nuntii ei. Pe fata i se asterne un zambet nostalgic. Traiul din amintiri e hrana pura pentru suflet. inchide ochii si revizionalizeaza iarba verde si calul alb pe care Filip venise sa o ia de pe malul raului unde ii placea sa steacand se simtea nelinistita. Murmurul apei o calma. In ziua aia a primit un inel cu piatra. Era tare mandra de el. Si venea perfect. Parca fusese facut special pentru ea. De fapt, chiar fusese facut special pentru ea pentru ca trebuia sa fie o zi speciala. A si fost. Atunci a spus pentru prima data "Te iubesc!". A fost atat de romantic si emotionant! Nu a putut toata viata sa uite sentimentul ala. "Mi-e dor, foarte dor!".
Primeste o scrisoare. Surpprinzator! De obicei nu se oboseste nimeni sa-i scrie. Expeditorul era un barbat, Alfred Grygor. Ce nume ciudat are! Deschide plicul. "Daraga Dalila, ti-am citit opera. Fie vorba intre noi, e geniala! Scuze pentru limbajul nonformal. Mi-am permis sa-ti scriu in calitate de tipul care iti trece in fiecare zi la ora 5 si un sfert pe sub fereastra...sau ca redactorul sef al revistei Morena
A doua zi, femeia in casa gaseste ceva in neregula. Usa camerei care nu mai fusese atinsa de atata amar de timp era acum deschisa larg, la perete. Intra si vede totul curat. Nu mai intrase niciodata in incaperea aia. Era atat de frumoasa cu mobila intr-o stare perfecta. se uita in jur. Vede tabloul. Culorile vii ii luasera ochii. Pe pat zacea batrana cu zambetul pe buze.
"Te iubesc!". "Si eu...". Se tineau de mana si mergeau linistiti spre casa. Maine se casatoreau si mai aveau ceva pregatiri de facut. Deschid usa si se intrec pe scari pana sus. El se arunca in pat, iar ea sare peste el. Stau amandoi cu ochii pironiti in tavan si vorbesc verzi si uscate razand cu gurile pana la urechi. "Da...". "Da...".
Visul...
Andrei, te-am visat. A trecut ceva timp de cand nu mi te-ai mai aratat in somn. Era si timpul! Eram la Teatrul Liric (desi nu arata ca in realitate). Pregateam un spectacol cred. Eram pe scena. Cortina era trasa. La un moment dat am ramas singura in mijlocul scenei aranjand ultimele detalii cand ai aparut tu din dreapta dand cortina la o parte ca sa poti intra. Eu m-am intors si cand te-am vazut am inceput sa plang. Nu stiam daca de spaima sau de bucurie ca te vad. Tu imi zambeai si ai venit catre mine. Primul meu impuls a fost sa fug, dar n-am facut-o. Tu mi-ai spus "Gata, linisteste-te ca nu s-a intamplat nimic!" si m-ai strans in brate in stilul tau caracteristic. Eu plangeam si radeam in acesai timp si ti-am zis "Andrei, lasa-ma sa respir, te rog!", iar tu mi-ai dat obisnuita replica "Esti cam grasuta!". Am inceput sa te pipai, sa te ciupesc, sa te trag de par exact ca un copil mic la prima lui intalnire cu Mos Craciun. T-am luat mainile si am inceput sa ma uit la ele, sa le analizez. Erai in regula. Atunci m-am oprit din plans si ti-am zambit. Ne-am asezat pe jos tot acolo, in mijlocul scenei si am inceput a vorbim, sa e povestim lucruri. Ii chemam pe toti din echipa sa te vada. CAnd au ajuns pe scena au ramas inmarmuriti.
Infernul
Traim in jungla in care fiecare e pentru el. Infernul... e un tremen vag. Fiecare om are viziunea proprie. Fiecare om si-l imagineaza cum vrea...si pe buna dreptate. In final, Infernul este tot ceva groaznic. Fiecare om are conceptia lui despre groaznic. Ni se da libertatea de a ni-l imagina ca orice. Infernul, pentru mine, e negru. Si asta nu pentru ca nu mi-ar placea negrul... e chiar o culoare destul de eleganta. Infernul, pentru mine, nu are culoare sau miros. De fapt, in Infern nimeni nu vede si nimeni nu simte nimic. Toti sunt orbi si leprosi. Urasc caldura exagerata, deci e groaznic de cald. Urasc frigul exagerat, deci e si frig. Imaginati-va cum ar fi pe jumatate de corp sa va fie mult prea cald si de jumatatea cealalta sa va fie teama ca intrati in hipotermie... cam asta vreau sa spun. Creaturile infernale urla disperate si nimeni nu le aude pentru ca e prea liniste. De fapt, nimeni nu le aude. Toata lumea e surdomuta. E o lume in care nu se comunica. Nu exista libertate de miscare, fiecare are propriul "balon de sapun" in care alearga nonstop. Esti legat fedeles cu noduri marinaresti si nu ai cum sa scapi nici daca esti expert. Esti in continua cadere. Este o frica continua, dar fara motiv. Esti coplesit de durere. Totul se petrece intr-o camera care se strange pe secunda ce trece...si se face din ce in ce mai mica... Infernul e o lume mult prea trista... Si, desi e plina, e pustie lumea asta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)