Wanna-be

De când mă știu am fost un wanna-be. Și așa îmi propun să rămân. Ce-i greșit în asta? Toată lumea își dorește să fie în vreun fel. Și asta e cât se poate de normal. Face parte din ceea ce se cheamă „a fi om”. Cu toții ne-am zis măcar o dată în viață „vreau să fiu ca ăla”. Pentru că e normal să vrei să te dezvolți. E normal să copiezi câte ceva de la oamenii de la care consideri că ai ce învăța. E normal să-ți setezi un model pe care să-l urmezi, iar asta nu înseamnă că nu ești autentic. Nu poți fi, ca om normal, total individualist. Nu ai cum. Cineva te-a învățat să vorbești, cineva te-a învățat ce-i bunul simț (ocazional discutabil), cineva te-a învățat să faci ceva la un moment dat în viață. Să înveți înseamnă să și copiezi. E perfect normal să vrei să fi ca cineva, in contextul în care acel cineva reprezintă un model pentru tine. Și e la fel de normal să ai mai multe modele. Și mai e normal ca ocazional să-ți update-zi lista de modele, s-o îmbunătățeși, să treci la nivelul următor, să devi tu versiunea 2.0. Nu-i penibil să fii wanna-be. E chiar una din condițiile esențiale ale omenirii. Ce ne-am face daca fiecare am acționa haotic după cum ne taie capul, fără să avem nicio pretenție de la noi și de la nimeni și nimeni de la noi, să nu avem niciun calapod după care să ne modelăm? Numai câteva clipe dacă îmi pun imaginația la contribuție îmi dau seama că nimic nu ar avea sens și rost și practic niciun scop, iar probabil că specia umană nu ar fi evoluat mai departe de omul cavernelor. Orice geniu a început prin a copia pe un predecesor al său. Ce s-ar fi făcut Einstein dacă Newton nu punea pe hârtie evidentul?

Gramatica gramaticală

Citeam de curând un articol pe un site. Complet irelevant despre ce și unde, mai exact. Problema este altundeva, și anume la comentarii. Lumea își lasă impresiile mai mult sau mai puțin avizate sau inteligente, pentru că au dreptul ăsta și pentru ca există un buton pe care nu le e greu să apese. Mai sunt și alții care își lasă și ei, la rândul lor, impresiile, dar nu legat de conținutul articolului, ci de gramatica antecomentatorilor lor. Părerea mea este că au dreptate să-i corecteze. Și eu fac asta, ce-i drept nu de fiecare dată. Nu spun că dețin totalitatea informațiilor legate de gramatica limbii române, dar prefer să încerc să scriu și să mă exprim cât de corect știu eu. Acum, ideea e că nu mi se pare normal ca, atunci când cineva încearcă să ajute pe altcineva în a învăța să scrie corect, să existe cârcotași superiori în gândire, care să îi sară în cap respectivului ba ca e „grammar nazi”, ba că se consideră mai deștep sau mai presus, mă rog, câte și mai câte. E un întreg război. Problema e în atitudine. De ce să învățăm ceva ce n-am învățat până acum sau să aplicăm niște reguli simple când putem să nu o facem? E mai simplu să fim defensivi decât să acceptăm că/ dacă am greșit și să fim aroganți. Foloseam și eu, într-o perioadă, „k” în loc de „c”, „că”, „ca”; „q” în loc de „cu” s.a.m.d. din comoditate și pentru că era pe val, dar mi-am dat seama că așa există riscul să trebuiască să scriu corect și să nu știu să fac asta, deci m-am dat pe brazdă.

Pe de altă parte, cine oare se întoarce la comentariul pe care l-a lăsat la un moment dat unui articol doar ca să vadă dacă nu cumva l-a corectat cineva? Să fim serioși, nimeni. Și atunci, întrebarea firească e: de ce se mai chinuie așa-zișii „grammar nazi” și investesc timp și energie dacă nimeni nu-i bagă în seamă? Păi, simplu! Pentru că se simt deranjați de ignoranță, iar greșelile respective îi zgârie pe retină. Oamenii nu fac decât bine, dar se pare că sunt puțini cei care-mi împărtășesc părerea, mie și lor deopotrivă. Și ne mai mirăm de perlele din examene importante, ca să nu mai vorbim că și exprimarea lasă de dorit de cele mai multe ori. Hai totuși, zic eu, să facem un bine limbii române și să încercăm să n-o mai desfigurăm. Avem o limbă frumoasă, păcat de ea!