Wanna-be

De când mă știu am fost un wanna-be. Și așa îmi propun să rămân. Ce-i greșit în asta? Toată lumea își dorește să fie în vreun fel. Și asta e cât se poate de normal. Face parte din ceea ce se cheamă „a fi om”. Cu toții ne-am zis măcar o dată în viață „vreau să fiu ca ăla”. Pentru că e normal să vrei să te dezvolți. E normal să copiezi câte ceva de la oamenii de la care consideri că ai ce învăța. E normal să-ți setezi un model pe care să-l urmezi, iar asta nu înseamnă că nu ești autentic. Nu poți fi, ca om normal, total individualist. Nu ai cum. Cineva te-a învățat să vorbești, cineva te-a învățat ce-i bunul simț (ocazional discutabil), cineva te-a învățat să faci ceva la un moment dat în viață. Să înveți înseamnă să și copiezi. E perfect normal să vrei să fi ca cineva, in contextul în care acel cineva reprezintă un model pentru tine. Și e la fel de normal să ai mai multe modele. Și mai e normal ca ocazional să-ți update-zi lista de modele, s-o îmbunătățeși, să treci la nivelul următor, să devi tu versiunea 2.0. Nu-i penibil să fii wanna-be. E chiar una din condițiile esențiale ale omenirii. Ce ne-am face daca fiecare am acționa haotic după cum ne taie capul, fără să avem nicio pretenție de la noi și de la nimeni și nimeni de la noi, să nu avem niciun calapod după care să ne modelăm? Numai câteva clipe dacă îmi pun imaginația la contribuție îmi dau seama că nimic nu ar avea sens și rost și practic niciun scop, iar probabil că specia umană nu ar fi evoluat mai departe de omul cavernelor. Orice geniu a început prin a copia pe un predecesor al său. Ce s-ar fi făcut Einstein dacă Newton nu punea pe hârtie evidentul?

Gramatica gramaticală

Citeam de curând un articol pe un site. Complet irelevant despre ce și unde, mai exact. Problema este altundeva, și anume la comentarii. Lumea își lasă impresiile mai mult sau mai puțin avizate sau inteligente, pentru că au dreptul ăsta și pentru ca există un buton pe care nu le e greu să apese. Mai sunt și alții care își lasă și ei, la rândul lor, impresiile, dar nu legat de conținutul articolului, ci de gramatica antecomentatorilor lor. Părerea mea este că au dreptate să-i corecteze. Și eu fac asta, ce-i drept nu de fiecare dată. Nu spun că dețin totalitatea informațiilor legate de gramatica limbii române, dar prefer să încerc să scriu și să mă exprim cât de corect știu eu. Acum, ideea e că nu mi se pare normal ca, atunci când cineva încearcă să ajute pe altcineva în a învăța să scrie corect, să existe cârcotași superiori în gândire, care să îi sară în cap respectivului ba ca e „grammar nazi”, ba că se consideră mai deștep sau mai presus, mă rog, câte și mai câte. E un întreg război. Problema e în atitudine. De ce să învățăm ceva ce n-am învățat până acum sau să aplicăm niște reguli simple când putem să nu o facem? E mai simplu să fim defensivi decât să acceptăm că/ dacă am greșit și să fim aroganți. Foloseam și eu, într-o perioadă, „k” în loc de „c”, „că”, „ca”; „q” în loc de „cu” s.a.m.d. din comoditate și pentru că era pe val, dar mi-am dat seama că așa există riscul să trebuiască să scriu corect și să nu știu să fac asta, deci m-am dat pe brazdă.

Pe de altă parte, cine oare se întoarce la comentariul pe care l-a lăsat la un moment dat unui articol doar ca să vadă dacă nu cumva l-a corectat cineva? Să fim serioși, nimeni. Și atunci, întrebarea firească e: de ce se mai chinuie așa-zișii „grammar nazi” și investesc timp și energie dacă nimeni nu-i bagă în seamă? Păi, simplu! Pentru că se simt deranjați de ignoranță, iar greșelile respective îi zgârie pe retină. Oamenii nu fac decât bine, dar se pare că sunt puțini cei care-mi împărtășesc părerea, mie și lor deopotrivă. Și ne mai mirăm de perlele din examene importante, ca să nu mai vorbim că și exprimarea lasă de dorit de cele mai multe ori. Hai totuși, zic eu, să facem un bine limbii române și să încercăm să n-o mai desfigurăm. Avem o limbă frumoasă, păcat de ea!

Dincolo de Iubire

Nu era oricare seară. Era ceva în aer. Ceva ciudat. Fiori pretutindeni și ceva parfum familiar și excitant. Străzile gri și umede, luminate de cateva lampadare bolnave vuiesc de vânt și răcoare în care se scaldă 2, 3 oameni mai curajoși. Printre care și tânăr domn, proaspăt văduv, ce încă își plâgea dragostea înăuntrul său. Poartă cu el un buchețel zgribulit de crizanteme și merge cu privirea pierdută, adâncit în gândurile lui cotidiene.

Nici măcar copii nu avuseseră. De fapt, cam asta era problema. Li se dăduse, nu cu mult timp înainte de decesul soției, vestea tristă că nu puteau avea copii... cel puțin nu pe calea tradițională. Dar totuși nu și-au pierdut speranța și-au tot încercat prin diversele lor metode. Și-au și reușit. Mare bucurie se așternuse în căsuța lor. Se simțeau întregi. Și tocmai din cauza sarcinii, frumoasa familie, nu numai ca nu ajunge să fie pe deplin întreagă, ci se sparge de-a dreptul. Astfel, soția însărcinată în 5 luni, își pierde și copilul mult dorit, și viața, la scurt timp după.

În fiecare zi trece pe străduța către cimitir cu buchețelul de crizanteme, florile ei preferate. Parcă nu poate dormi dacă n-o vizitează și nu-i povestește cele întâmplate de-a lungul zilei. „Să știi că m-a întâlnit azi cu fostul coleg de bancă din liceu... ăla care a picat la nunta noastră pe masă și a rupt-o. M-a întrebat ce mai faci și i-am spus că m-ai părăsit. Să-i fi văzut fața. Nu m-a crezut și totuși parcă îi picaseră plombele. Apoi am continuat și i-am spus că nu ai înaintat divorț, ci m-ai părăsit doar fizic. L-am buimacit de tot, îți dai seama. Nu știu dacă a priceput mesajul, dar asta e. Nu m-am obișnuit cu ideea și nici nu pot să verbalizez... și nici nu cred că o să mă obișnuiesc vreodată.”. Îi povesetea în ficare seară lucrurile mai importante de peste zi, incluzând și întâmplări de genul ăsteia. Și râdea în sinea lui cu ea. Se amuzau amândoi în tacerea macabră.

În seara asta, ca în oricare alta, merge pe drumul știut în vizită, purtând cu el aceleași flori. Totul părea în regulă, dar totuși avea un nod inexplicabil în gât. Cam ca atunci când știi că trebuie să te întâlnești cu o persoană dragă pe care nu ai mai văzut-o demult. Și tocmai de-asta era inexplicabil. Cu cine se putea întâlni el, târziu în noapte, pe drumul către cimitir? Înghite în sec, în repetate rânduri, până ajunge la concluzia că se chinuie degeaba și tot nu scapă de senzația ciudată. Ajunge în dreptul crucii iubitei soții și îngenunchează a rugăciune, sărută poza și așează florile pe mormânt. Burnița și era frig de crăpau pietrele. Ca în fiecare seară vorbește singur cu poza de pe cruce, zâmbește trist, ocazional și mai dârdâie din când în când. Vântul bătea cu putere și-i zbura fularul și părul în toate direcțiile. Se așează pe scunelul de marmură din fața mormăntului și se sprijină de cruce. Ănchide ochii pentru câteva secunde, când simte o bătaie pe umăr. Se întoarce, dar nu vede nimic. Își reia poziția, dar când ridică privirea o vede. Rămâne blocat de uimire. Atât de blocat încât i s-a tăiat și respirația. Se albește la față. E îi zâmbește în continuu, iar lui i se ivește o lacrimă imensă pe obrazul stâng. Întinde mâna și o atinge, apoi și-o retrage ca ars. Repetă figura încă o dată. Nu-i vine să creadă. Ea începe să-i vorbească despre cât de dor i-a fost de atingerile lui calde. Într-o clipă de tăcere se aude un scâncet de copil. Ea zâmbește din nou și ppleacă după cruce. Câteva momente mai târziu, se întoarce cu un bebeluș în brațe, un băiețel de doar câteva zile. El continuă tăcerea și uimirea. Ea îi arată copilul și i-l pune în brațe. Mut de uimire, il ia grijuliu și îl privește cu ochii mari cât cepele. Îi spune cât de greu i-a fost să nu-l aibă lânga ea în timpul nașterii, cât a așteptat cu sufletul la gură momentul prielnic să i-l prezinte pe fiul lor mult dorit și câtă nevoie are de sprijinul și ajutorul lui. El strânge copilul la piept și nu vrea să-i mai dea drumul. Încep să discute, și o întreabă ce nume i-a pus, iar ea râde satisfcăcută și-i spune că nu s-a abătut de la plan, iar numele era cel discutat. Copilul adoarme, iar ea il ia din nou în brațe și merge cu el acolo de unde îl luase. Se întoarce în scurt timp și i se asează în brațe. El o cuprinde puermic si-o sarută plin de dor și pasiune. O strănge tare, iar ea îl sărută din nou. Îl încalecă și continuă sa-l sărute fin și cald. Începe să se miște ca o felină cum numai ea reușea. El continuă cu atingeri pe spatele si prin părul ei buclat și catifelat. O sărută pe gât și pe piept, iar ea expiră apăsat, continuând mișcările lascive. El e înnebunit și simte că-și pierde și ultimele rămășițe de rațiune. Fac dragoste ca si cum decorul n-ar fi și doar ei doi ar exista pe pământ. Ea îi șoptește la ureche cât de dor i-a fost, iar el îi declară pătimaș iubirea pe care i-o poartă și-i sărută lobul urechii. „Te rog să mă ierți pentru ce o să fac. Știu că sunt egoistă, dar am nevoie de tine mai mult ca niciodată.”, îi soptește ea. Îl cuprinde o căldură ca de îmbrățișare. Ea îl ia de mână și se ridică împreună către cer, levitând. Sufletul i se desprinsese de trup și se simțea așa ușor...

Dimineața, soacra lui îl găsește rece și inert sprijinit de crucea dragostei vieții lui. Murise în somn, în visul din care a decis sa nu vrea să se mai trezeasca niciodată.

E ceva... în aer

De obicei, în perioada asta a anului, oamenii sunt posomorâți, ursuzi, deprimant de bosumflați. Totuși, eu găsesc anotimpul ăsta mai degrabă inspirant și cu o oarecare magie specifică. Nu știu cum, dar prin optimismul ciudat pe care mi-l inspiră toamna reușesc să scormonesc după câte un strop de fericire, de speranță, de pozitivism în fiecare frunză uscată, fiecare strop rece de ploaie interminabilă, fiecare băltoacă murdară din mijlocul străzii sau fiecare bătaie de vânt rece. Explicația pe care tot eu mi-o pun sub nas este faptul ca deși este înnorat și frig, soarele e tot acolo și ne zâmbește, numai că are fața acoperită cu un văl de bulgărași pufoși care se tot plimbă prin atmosferă și de asta nu-l vedem. Mă cuprinde totuși o lene semi-permanentă din pricina căreia aș sta cât e ziua de lungă cu o cană de cafea/ ceai fierbinte în fața laptopului, făcând absolut nimic.

În plus de moleșeala spirituală generală, e o harababură și o agitație totală. Știm cu toții ambuteiajele din trafic la ore matinale și în după-amiezile presupus liniștite. Toată lumea aleargă ba la muncă, ba la școală și eu mă simt ca și cum aș sta undeva într-un balon și, deși fac parte din valul ăsta de oameni grăbiți, parcă aș vedea de undeva de departe tot ce se întâmplă... și zâmbesc de parcă ar fi un spectacol. De fapt chiar e un spectacol. Chiar e, pentru că fiecare are câte un rol de jucat (mamă, tată, student, elev, angajat). Dacă s-ar opri toată lumea asta în loc pentru doar o clipă să savureze momentul de a aștepta autobuzul în stație, de a sta la o scurtă coadă la patiseria din colț ca să-ți iei micul dejun la pachet împreună cu o cafea aromată cu lapte... ce bine miroase dimineața, chiar așa, pe fugă și cu ochii cârpiți de somn. E foarte nostim când sună alarma de dimineață și apeși butonul „snooze” până când realizezi că ești deja în întârziere și-ți tragi repede niște haine pe tine și fugi din casă fără să apuci să-ți legi șireturile la ambii pantofi sau să te închizi la geacă.

Simt o energie optimistă, asta-i sigur.

Iubire parfumată

E dimineață. Poate prea dimineață. Se trezește ciufulită și răscolita de visul pe care nu și-l mai amintește, dar care nu părea a fi fost prea comestibil. El plecase deja. Pe pernă gasește un bilet. Curiozitatea o frământă și, după ce se freacă la ochi și se întinde gingaș, îl desface grabită. „Bună dimineața, iubito! Cafea cu lapte și două lingurițe de zahăr brun te așteaptă pe masa din bucătărie. Te iubesc!”. Se ridică din pat, își trage tricoul lui pe ea și inspiră adânc și cu iubire. Mirosea a el și se simțea îmbrățișată și protejată. Se duce alene în bucătărie unde o aștepta cafeaua ei preferată, ia cana și merge înapoi în dormitor ca să-și pornească laptopul să-și citească e-mailurile. În dormitor apare subit alt bilet pe pernă. „Am uitat să-ți spun că în baie te așteaptă o surpriză.”. Fuge în baie unde o întâmpină un miros calmant și pozitiv de levănțică și o cadă cu apa perfectă în care erau presărate rățuște galbene chițăitoare. Una din ele avea în cioc alt bilet. „As fi presărat petale de trandafir, dar mi-a fost lene să alerg până la florărie și, drept să-ți spun, mi-era teamă să nu te trezeși între timp. Așa că azi te alint cu rățuște.”. Intră în cadă, unde se relaxează pe deplin mai bine de jumătate de oră... timp în care el îi putea pregăti următoarea surpriză liniștit.

Se simte așa de ușoară și încărcată cu energie pozitivă... Învelită în halatul ei alb cu steluțe se întoarce înapoi în dormitor cu aceeași intenție de a verifica ce-i mai fusese trimis în căsuța poștală virtuală. Numai că nici de data asta nu reușește pentru că îi atrage atenția alt bilet pe pernă. „Ieși repede din cameră!”. Fuge grăbită către ușă, dar nu o deschide bine că apare un buchet mare de trandafiri roșii cu miros puternic de dulce, care o îmbată instantaneu. De după buchet apare și el cu un zâmbet de la o ureche la cealaltă. Îi smulge buchetul din mână, sare în brațele lui și-l sărută fericită, fără să-l lase să traga măcar o gură de aer înainte. Fugerepede să pună florile în apă, lăsându-l pe el în fața ușii dormitorului împietrit. Urlă după ea un „te iubesc” convingător și din suflet, apoi se așează pe pat să proceseze liniștit reacția ei rapidă, care l-a luat prin surprindere. Ea se întoarce într-un suflet fericită din creștet până în călcâie și-i sare din nou în brațe cu săruturi drăgăstoase la pachet. Părul îi mirosea a toamnă ploioasă.

Tărâmul niciodății

Avem o țară de frustrați și de hoți. Pe o parte, bogații nu știu de unde să mai ia și pe partea ailaltă, oamenii de rand nu știu cum și pe unde să se mai plangă. Cei care se simt copleșiți pleacă să muncească în străinătate, deși imaginea de român nu e una tocmai drăguță și realistă, dar preferă să îndure înjosiri și dicriminări pentru un bănuț în plus. Și pe bună dreptate... Decât să stai în țară cu capul relativ sus, dar să știi ca n-ai ce le pune pe masă copiilor când ajungi acasă, mai bine faci un compromis... sau mai multe. Și așa ajung familii destrămate, copii crescuți de bunici sau alte rude, care de cele mai multe ori se simt depașiți de situație și scapă din mână controlul asupra lor. Și uite așa se crează un lanț al slabiciunilor. Copii, viitorul României, scapă ca vacile în lucernă și se alege praful și pulberea. Că bine zicea cine a zis că dacă „semeni vânt, culegi furtună”.

Și până la urmă cine e vinovat? Sistemul defect? Contribuabilii, oamenii în putere, care se complac situației? Studenții că nu mai fac manifestări de răsunet internațional? Bătrânii că profită de dreptul lor firesc la pensie? Dumnezeu că, deși construim biserici în prostie, nu ne ajută? Bunul simț e întins până la refuz, ba chiar făcut țăndări. Nimeni nu e vinovat, iar mâța e pe post de minge de ping-pong și sare dintr-o curte în alta. Poate că mai bine era „pe vremuri”, când erai ținut din scurt și aveai frică de ceva. Se făcea foamea, dar măcar nu era statul îngropat în datorii. Sau poate că mai bine e acum... murim de foame în continuare, dar sub altă formă, statul e dator vândut, dar avem libertate de exprimare... de care profită prea puțini ca să fie luați în seamă de nepăsare. Deci ce e de făcut? Să ieșim toți în stradă să ne luăm țara înapoi sau să o golim de tot să nu mai fie nimic de furat? Să ne întoarcem la dictatură sau să facem democrația cum se face? Nimeni nu mai e patriot și pe bună dreptate. Cui să i te inchini și să-i săruți glia? Lăsând la o parte faptul că se trăiește prost în principiu, nici n-am fost în stare să ne recuperăm pământurile înstrăinate (Cadrilater, Norul Bucovinei, Moldova de peste Prut...), ba mai mult, ne trezim că mai și cumpără alții pe bucați din ce a mai rămas. „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei.”

În final, mai am de spus doar ANA!

Potriviri

Te întrebi dacă și când vei găsi persoana portivită pentru tine. Eu spun că undeva cineva te caută pe tine. Și totuși nu poți avea pretenția să fii găsit decât atunci când știi exact ce vrei. Oricum asta n-o să se întâmple când vrei tu. Totul vine de la sine. Poate va fi în momentul propice sau poate va fi total nepotrivit. Important este de fapt instinctul. Știu, suntem ființe raționale, dar uneori instinctul ne salvează din multe situații. Așa că trebuie să-i mai dăm din când în când importanță chiar dacă nu pare în regulă. De cele mai multe ori se dovedește a fi decizia cea mai bună. Persoana potrivită apare numai dacă îți dorești asta cu adevărat. Trebuie totuși să faci ceva săpături arheologice și să stai cu ochii în patru. Sau poate că nici nu trebuie să te chinui prea mult, pentru ca poate cineva sapă dupa tine mai cu spor. Oricum, cineva zicea că dragostea e ca un pod. Tu construiești jumătate, iar celălalt cealaltă jumătate. Cel mai important este ca jumătățile să se întâlnească la mijloc. Se întâmplă să nu se întâlnească și atunci ai construit în zadar. Numai că poate pe drum se poate întâlni cu un altul și atunci constați acel moment aparent nepotrivit.

Să fii în stare să te lași în voia sorții, dar să și controlezi lucrurile e mare scofală. Trebuie să găsești echilibrul aproape perfect dintre cele două. Semnele spun totul. E adevărat, cu toții greșim, dar la un moment dat, greșelile noastre pot fi benefice. Pe de altă parte nu are rost să lupți pentru ceva ce nu are sorți de izbândă doar pentru că așa e moral să faci. De fapt, în fond totul e relativ. Norocul ni-l facem cu mâna noastră, iar ca oameni, trebuie să ne asumăm și greșelile, dar și succesele. Situațiile se schimbă dupa cum le maneverează păpușarul, adică fiecare din noi. Fâiele sunt la noi. Avem mai multă putere decât ne imaginăm. Avem puterea supremă de a schimba orice oricât de puțin. Fiecare căutăm să fim cât mai fericiți. Căutăm să avem cu cine împărți fericirea noastră. Căutăm să ne înconjurăm de oameni asemănători nouă, dar care să ne și completeze.

Uneori ne întrebăm oare cum am ajuns în punctul în care suntem, oare cum a trecut așa timpul și oare care au fost momentele cheie. Facem așa o retrospectivă a vieții, a relațiilor pe care le-am avut și a celor pe care le avem și ne analizăm pe noi. Constatăm că suntem așa de superficiali cu noi înșine încât abia daca ne cunoaștem. De fapt, să te cunoști pe tine însuți necesită sinceritate tranșantă, dar cine vrea asta? Ne plac minciunile frumoase, hai să recunoaștem! Ne învăluim în pedeaua lor și avem impresia că ne ferește de balaurul adevarului, când de fapt adevarul se uită direct la goliciunea și vulnerabilitatea noastră și ne râde în nas. De fapt, nu doar că ne râde în nas, dar ne lovește în momentul in care bate vântul sorții și ne zboară perdeaua subțire, lăsând bucațele din sufletul nostru la iveală. Și atunci ne izbim de realitate, iar balonașul de perfecțiune se sparge. Nimic nu durează la nesfârșit oricum.

Căutăm dragoste și aprobare din partea oamenilor care ne înconjoară. Așa suntem noi, oamenii, nesiguri de nimic, susceptibili și ne agățăm de orice firicel de speranță. Nu-i nimic rău în asta pentru că așa reușim să supraviețuim. Viața este plină de iluzii, iar noi nu putem fi obiectivi din fire. Fericirea este abstractă și fiecare o percepe cum vrea. Pentru unii, fericirea e compusă din lucrurile simple: o ieșire în oraș, o înghețată de fistic, un film bun, ojă viu-colorată, frunzele proaspete la început de primăvară, răsăritul soarelui văzut de pe bloc etc. Pentru alții, însă, fericirea constă în lucruri scumpe. În orice caz, părerea mea e că e mult mai simplu să îți provoci câte un strop de fericire în fiecare zi, să te recompensezi cu ceva mărunt chiar și fără motiv pentru că meriți. Înoți în vița asta împotriva curenților zi de zi. Chiar fără să-ți dai seama, agonisești câte ceva în fiecare zi.

Persoana portivită nu știu dacă există cu adevărat. E un concept vag. Fiecare înțelege prin asta ceva diferit. Perspective sunt atâtea câți oameni sunt pe pământ. Sunem liberi să visăm la ideal și să-l căutăm în oricine, pentru că până la urmă se va găsi cineva să care să fie pe aceeași lungime de undă.

D'ale lumii patite

Nu stiu ce e mai rau: faptul ca poti sa mori pe stada si nu sare nimeni sa te ajute sau faptul ca ti se cere respect si ti se ofera in schimb... nimic. De fapt, ar fi bine sa ti se ofere nimic, pentru ca de altfel ti se ofera nesimtire in toata regula. Ti se cere sa oferi locul in autobuz batranilor, ba mai mult, daca nu faci asta (din diferite motive pe care nu esti obligat sa le spui in gura mare) ti se serveste frumos pe tava ditamai predica despre cum tinerii din ziua de azi sunt prost-crescuti (stim cu totii vechea poveste). Pensionari care n-au ce face se plimba toata ziua cu autobuzul, iar tu, cetateam cotribuabil, dupa ce ca te spetesti sa muncesti, sa-ti platesti darile la stat ca sa aiba ei pensii, esti tratat ca ultima carpa, basca sa nu mai zic de faptu ca platesti un bilet ca sa ce?... pai ca sa stai in picioare ca altfel esti nesimtit. Oameni batrani si fara minte! Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu am nimic cu ei in special, dar parca in tara asta a noastra aveam drepturi egale. Nu credca scrie pe undeva prin Constitutie ca e musai sa cedezi locul, deci e la libera decizie a fiecaruia. Babe si mosi frustrati care nu au altceva mai bun de facut decat sa caute nod in papura ca sa se afirme si ei macar ma batranete. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca majoritate sunt certati cu normele esentiale de igiena, drept pentru care ai in autobuz destule miresme, pe ales.

In fine, nu despre asta e vorba. Ca sa revin la subiect, eram azi in autobuz si la un moment dat mi a inceput sa mi se faca rau, vorbind cu mama la telefon. Incep sa-mi caut in disperare un loc sa stau jos si evident ca toata lumea se facea ca ploua (mentionez ca am specificat starea mea precara de sanatate din acel moment). Serios? Nu e ca si cum nu s-ar fi vazut oricum pe mine, mai exact pe fata mea, care a schimbat, in decurs de 2 minute, toate culorile curcubeului. Am rezistat deci eroic (nu prea aveam incotro ce-i drept) pana aproape de statia unde trebuia sa ma dau jos. Din nefericire, in loc sa-mi fie mai bine, numai n-am cazut din picioare. Nici nu stiu cum am coborat din autobuz fara sa-mi rup ceva pentru ca de vazut, nu mai vedeam nimic. Noroc de banca din statie! Si pentru ca efectiv nu ma mai puteam tine pe picioare mai mult de 3 secunde, am nimerit-o, am intrebat persoanele care presupuneam ca sunt acolo (inca nu vedeam) daca ma pot aseza (ca sa nu dau totusi in nesimtire) si m-am asezat intre doua dudui. Si stau acolo pret de vreo 5 minute sa-mi revin, timp in care singura chestie pe care am primit-o ca ajutor a fost un sfat: "sa te duci sa-ti iei niste apa". Vai, multumesc mult! Cu siguranta nici nu-mi dadea prin cap. Singura problema e ca daca ma ridicam de pe banca, cadeam din picioare. Astfel, m-am simtit nevoita sa raman acolo cu privirea incetosata si disperata in cautarea unei surse de ajutor mai eficient. A trebuit s-o sun pe Teo (colega mea de camera, sa-mi traiasca 1000 de ani!!!) sa vina pana in statie sa-mi aduca niste apa (adica vreo 5-7 minute distanta, timp in care se puteau intampla multe).

Asa ca, multumesc, societate educata si cu pretentii! Multumesc pentru nimic!

In dorinte

Hai la mare doar cu ochelari de soare si in pijamale! Hai sa boschetarim noaptea printre stabilopozi si stanci pana dimineata cu un pet de bere si cativa covrigi, iar marea sa ne stropeasca timid! Sa stam intinsi pe nisipul umed, sa ne uitam la stele si sa le asim fiecareia cate o poveste. Sa facem baie goi si sa nu ne pese de nimic. Sa fim total rupti de lume si sa dansam haotic pe muzica buna ascultata la o terasa din apropiere. Sa ne tavalim prin nisip pana ne intra sub haine si prin par. Soarele sa se iveasca din mare, iar ea sa-l prelungeasca pana la noi si sa ne dea o raza sa ne incalzeasca. Noi s-o prindem, s-o bagam intr-un borcan cu amintiri alaturi de scoici, nisip, apa si aer de mare. Sa fim nebuni. Sa uitam de telefoane si internet si sa traim orice clipa ca si cum ar fi ultima. De ce toate lucrurile trebuiesc panificate? De ce nu putem fi spontani si sa ne surpindem chiar si pe noi insine? Sa ne bata inimile la unison, sa simtim adrenalina pana in stomac si sa fugim de nebuni. Sa ne mintim frumos la lumea e buna si sa nu iesim din balonasul nostru perfect. Sa ne demonstram noua ca viata e frumoasa cu bune si cu rele, atata timp cat noi ne-o dorim asa. Sa ne facem noi destinul. Sa visam la o batranete implinita si la hamace in petece de rai, la umba ciresilor batrani. Nimic nu e mai indraznet ca optimismul, iar ce-i cel mai greu de atins e pata de culoare pe care ti-o aduce. Lumea e grbita, asa ca hai sa ne punem in mijlocul ei si sa stam la un picnic. Nu ne poate lua nimeni fericirea atata timp cat credem noi in ea. Sa le zambim florilor de camp, sa stam intinsi printre ele si sa le simtim mirosul salbatic. Nimic nu se compara cu senzatia de libertate combinata cu aer curat si cer senin. Sa mancam din aceeasi inghetata ca si cum n-am mai fi mancat niciodata, s-o savuram asa de-adanc prin fiecare inghititura.

Simplul ideal

Sa ne trezim de dimineata si cu ochii carpiti sa ne spunem "'neata!". Sa mergem in bucatarie si sa ne impiedicam saruturile unul de altul incercand sa pregatim micul dejun si cafeaua. Sa ne lasam dusi de nas de mirosul perfect de dimineata, iar soarele sa ne faca frumos cu-o raza mijita printre draperiile inca trase. Sa ne vedem fiecare in visul lui peste cativa ani... iar visele noastre sa corespunda. Sa profitam de orice moment de viata pentru ca noua ne place sa "carpe diem!". Sa fim liberi, liberi sa construim orice vrem noi, sa ne satisfaca pe noi. Sa nu ne pese, cum nu ne-a pasat nici pana acum de gurile rele si neincrezatoare pentru ca suntem invincibili cand suntem impreuna. Seara, cand ajungem acasa dupa o zi plina, sa ne cuibarim in mijlocul canapelei si sa adormim fara sa simtim uitandu-ne la un film de duzina, dar relaxant. Apoi sa ne trezim brusc si deodata si sa ne mutam in dormitor ca sa ne continuam somnul imbratisat si dulce. Sa mergem la teatru si sa ne imbracam "fancy", sa mergem la un concert rock si sa dam din capete pana simtim ca ni se smulg de pe umeri, sa stam acasa in pijamale si sa ne harjonim, sa iesim la cinema si sa ne batem cu popcorn, sa iesim la o plimbare prin parc si sa ne simtim ca si cum am fi singurii de acolo, sa mergem la petreceri si sa ne distram cum stim noi mai bine pana cand nu mai putem. Sa petrecem cat mai mult timp cu prietenii pentru ca ei ne sunt alaturi si cand nu avem neaparata nevoie de ei si cand avem... mai ales cand vine vorba de prostii. Sa dansam pe piese lente in mijlocul patului, apoi sa incepem brusc sa sarim sau sa ne batem cu pernele. Sa ne prefacem ca s-a intrerupt curentul si sa aprindem lumanari peste tot, dar cu grija sa nu luam foc. Sa visam impreuna la cai verzi pe pereti, si sa fim acolo unde vrem sa fim. Pe scurt, totul sa fie exact asa cum vrem noi cu tot cu dealurile si vaile vietii. Sa plecam aiurea cu rucsacii in spate fara destinatie clara si sa ne trezim undeva prin munti, pe-o pajiste... sau la mare certandu-ne cu valurile rautacioase care ne imping inapoi pe plaja. Sa stam noaptea sa ne uitam la stele si sa-i gasim cate o poveste fiecareia. Sa ne facem surprize micute si dragute. Sa ne iubim din ce in ce mai mult.

Despre trecut, prezent si viitor

Din intamplarile din ultima perioada am tras urmatoarea concluzie: arata-le si spune-le celor care te inconjoara cat de mult ii apreciezi pentru ceea ce sunt. A-ti alege prietenii e un lucru mare, dar nu-i uita pe cei care la un moment dat au incetat sa-ti mai fie la fel de apropiati ca si pana atunci. Asta se cheama selectie naturala. Nu-i poti pastra pe toti langa tine cum nu poti nici sa ramai acelasi ca acum 10 ani pentru ca lumea asta e intr-o continua evolutie si schimbare. Nu poti obliga pe nimeni sa-ti ramana alaturi cum nu te poate obliga nici pe tine nimeni sa faci asta din simplul motiv ca treptat constati ca idealul, telul la care tu vrei sa ajungi nu coincide nicidecum cu al celuilalt si drumurile se separa de la sine (e decizie mutuala). Asta nu inseamna ca trebuie sa stergi acea persoana din memorie, din agenda telefonului, din lista de prieteni de pe facebook sau mai stiu eu de unde pentru ca trecutul (din categoria asta fac parte si persoanele carete inconjurau) face parte din tine. Nu incerca sa-ti stergi trecutul si, mai ales, nu incerca sa-l schimbi pentru ca oricum nu mai poti (ce-a fost a fost, este si va fi). Va ramane acolo exact la fel. Nu zic sa fii mandru de tot ce ai facut, dar macar accepta-ti greselile si deciziile mai putin intelepte pentru ca numai asa poti merge mai departe. Nu trai cu regret! Omul din experienta invata pentru ca nu ne nastem cu experienta parintilor, bunicilor sau a stramosilor. E OK sa gresesti, e OK sa mai cazi din cand in cand atata timp cat te si ridici si nu te mai impiedici o data de aceeasi piatra si e OK sa te dai cu capul de pragul de sus pentru ca asa il vezi si pe ala de jos.

Pe de alta parte, trecutul e imbibat cu amintiri pe care ai vrea sa le retraiesti sau de care ti-e dor. Primul sarut, prima iubire, prietenii din copilarie, copiii de pe strada cu care te jucai, prajiturile bunicii, adolescenta plina de peripetii si sentimentele alea contradictorii, gasca nebuna cu care faceai tot felul de tampenii, te distrai si alaturi de care ai inceput sa te dezvolti ca adult, oracole, caiete de amintiri, milioane de poze (eu cred ca am depasit lejer cateva milioane de poze in intervalul 2009-2011 si sunt toate stocate pe cateva zeci de DVD-uri), Craciunuri, mersul cu colindul, aniversari, majorate, surprize, prima betie, scoala, liceu, nopti pierdute, "probleme existentiale" etc. Si te uiti in spate la toate astea cu nostalgie si parca iti apare o lacrima in coltul ochiului. Ce e trist e ca de multe ori iti amintesti lucrurile astea in momente mai putin placute. Nu vreau sa fac si eu mai mult tam-tam de cat e cazul, dar lucrurile astea le-am observat in doua randuri: acum 2 ani si jumatate si acum 4 zile cand niste prieteni ne-au parasit pentru vecie. La aflarea vestii despre Blonda (Andrei Dragomir) am retrait sentimentul de acum 2 ani si jumatate cand Andrei Goreci s-a dus. Apoi, la fel ca si atunci, mi-am amintit momentele cu el, conversatiile, cum ne-am cunoscut, sfaturi pe care ni le-am dat reciproc si asa mai departe. Pe Said (Cosmin Babalau) nu am apucat sa-l cunosc decat din vedere si nu am multe amintiri legate de el, de asta nici nu o sa insist pe acest subiect.

In fine, ideea e sa traiesti in prezent, dar sa nu uiti de unde ai plecat, sa nu-i uiti pe cei cu care ai petrecut momente pretioase de-a lungul timpului si sa-i mai suni din cand in cand, sa apreciezi tot ce ai (fie material, fie spiritual) si sa privesti inainte pentru ca viata merge in directia aia. Si aminteste-ti ca fara trecut nu exista viitor, asa ca ia-l la drum cu tine sa-ti fie tovaras si intotdeauna lasa loc de "buna ziua"!

Despre pareri si pareristi

Noi, romanii, nu stim sa ne expunem parerile. De cele mai multe ori nu gandim inainte sa vorbim, actionam dupa instinct, basca suntem si agresivi. O posibila explicatie pe care o gasesc eu este faptul ca inainte de '89, a-ti spune parerea era o infractionalitate pedepsita cu inchisoarea. Brusc, dupa '89, romanului nostru i s-a dat un set de drepturi si libertati pe care, se pare, nici dupa mai bine de 20 de ani nu stie sa le foloseasca. Acum, noi ce sa facem cu atata libertate... mai ales libertate de exprimare? Pai ce sa facem? Mergem la TV si vorbim despre sex ca nu mai e subiect tabu, ne facem papparazzi si urmarim vedetele si in gaura curului de dimineata pana seara, ne intrerupem discursurile unul altuia pe la talkshow-urile politice si multe altele. Adica, practic am scapat ca vacile in lucerna. Treaba e ca tocmai atunci cand trebuie sa zicem ceva, toata lumea tace malc, nu cumva sa spuna ceva gresit. Apropos de asta, noi nici sa respectam parerea altuia nu suntem in stare, ca sa nu mai vorbim de faptul ca judeca cu sange rece orice. Noi suntem critici si criticam orice pentru ca noi ne consideram mai buni, dar in oglinda nu ne utam inainte sa deschidem gura. Mai zaresc ocazional prin autobuz, pe strada, prin magazine doamne in etate care berfesc una-alta pe dupa mana ca sa nu auda cine nu trebuie, comportament evident deprins in urma experientei. Trebuie sa invatam sa ne exprimam, si nu ma refer la gramatica, desi lasa de dorit de cele mai multe ori. De curand, a aparut in vocabularul mioritic termenul de "asertivitate". Adica exact ce nu ne caracterizeaza deloc pe noi ca turma. Pana la urma de ce sa fii asertiv cand lumea ailalta arunca cu pietre si judeca absolut orice. Nu putem fi catusi de putin obiectivi.

In intampinare

Uite cum trec anii. Timpul asta zboara sa nu se satura... nu se mai satura. Suntem in 2013. Nici nu-mi vine sa cred. Copiii nascuti in 2000 au aproape 13 ani. Peste un an si ceva isi scot buletinul. In fine! Uimirea mea presupun ca e si a altora.

Ce vreau sa spun este cam asa: trece timpul si noi ne dezvoltam (ca psihic, ca fizic, ca personal sau profesional... fiecare dupa cum vrea si considera). Oamenii se schimba, anturajele se schimba, parerile se schimba. Totul e in continua schimbare. Si care-i treaba cu marele sfarsit al lumii? Duca-se! Sa ne lase pe noi sa evoluam in pace.Sau, ma rog, sa involuam cum ar spune cate unii. Adevarul e ca daca stai si privesti in urma, la cum era societatea, la cum se faceau lucrurile parca-ti vine totusi sa-ti smulgi parul. Parca se punea mai mult pret pe tot. Acum se pune mai mult pret (la propriu vorbind) prin magazine, supermarket-uri si lumea se plange ca n-are nici timp, nici bani. Daca am putea plati la casierie prin frustrari, toata suflarea omeneasca ar fi mai fericita si lumnea ar fi un loc mai bun.

Ceea ce ar trebui fiinta umana sa faca este sa invete ca darul de a trai este cu mult mai presus decat orice altceva. Viata in sine este mult mai profunda decat o vedem. Lupta asta de supravietuire pe care fiecare dintre noi o ducem zilnic, mai mult sau mai putin constient, este o adevarata arta in care unii exceleaza, iar unii esueaza lamentabil. Intr-o fractiune de secunda poti sa fii istorie. Fiecare suflet in parte este diferit, are ceva special, se completeaza reciproc si perfect cu un altul. Secretul este sa crezi in ceva atat de tare incat sa iti dea putere sa treci peste orice. Asta se cheama optimism. E mare lucru sa vezi partea plina a paharului chiar si atunci cand nimeni nu-ti mai da nici o sansa. Tu esti singurul care-ti poate spune ce, cand si cum sa faci. Tu esti singura persoana care stie cu adevarat ce, cum gandesti, cum esti tu, ce te caracterizeaza, care-ti stie limitele, zona de confort, dar si cand sa sari calul si cat de sus sa plonjezi. Daca te consideri liber, comporta-te ca atare.

Ce inseamna liber? Liber inseamna sa gandesti liber... cu mintea deschisa. Sa faci ceea ce trebuie sa faci in stilul tau propriu si caracteristic. Liber inseamna sa-ti depasesti propriile limite si sa te dezvolti, sa fii optimist si sa gasesti solutii pentru toate problemele pe care le ai, sa imbratisezi orice situatie asa cum e ea si sa accepti ceea ce esti, sa te accepti pe tine cu bune si cu rele, dar sa incerci sa te imbunatatesti in orice. Libertatea e lupta continua cu realitatea cruda, echilibrul perfect pe muchia ingusta de cutit. Esti liber sa intelei ce vrei prin libertate, dar esti complet responsabil de faptele si gandurile tale.