Ca asa-s unii...

Facand parte din seria "astazi de cine as putea sa-mi bat putin joc", stau si numar de cate ori mi s-a confirmat proverbiala sintagma "cel pe care-l cresti iti da primu-n cap" si constat (surprinzator nimic nou) ca numarul e de ordinul zecilor si nu-mi ajung degetele (toate cele 20 pecare le posed). Ideea e ca sunt multe persoanele alea care au ochelari de cal si nu isi vad decat interesul propriu (si anume sa te sece de toate resursele de energie si timp ca sa ii ajuti in anumite probleme - macar de-as fi luat ceva bani pentru asta), ba chiar mai mult, se pare ca vad lucrurile doar venind dintr-un sens fara sa se si intoarca ceva si-ti sar in cap dintr-o prostie copilareasca (pe care pana la urma tot cel/cea cu pricina a facut-o). Si asta evident fara sa faca vreo retrospectiva a lucrurilor mai mult sau mai putin importante pe care le-ai facut pentru ei. Nu astept magicul "multumesc!" de la pretinsi prieteni, dar astept macar un minim de bun simt si integritate. Adica nu ma astept la luna de pe cer, nici macar la vorbe bune, dar de la asta pana la a ma calca pe bataturi cand chiar nu e cazul e distanta ca de la cer la pamant. Si ce-i ironic e faza de dupa epica "infrangere" (inca nu m-am decis a cui parte ar trebui s-o tin in basmul asta din viata reala) cand tot eu sunt vinovata si blamata, si paratul e cu nasul pe sus si cu mandria (adica prostia crasa) la purtator de nu-i ajungi cu prajina (adica ratiunea) la nas. Si care-i bomboana de pe coliva? Ignoranta si momentul ala cretin de-a dreptul cand te astepti macar la un regret in privire, dar ce sa vezi? nici macar contactul vizual minim (pe principiul "a! nu te-am vazut"). Sau hai sa consideram situatia ca un moment de jena profunda cand nu-si poate scoate capul din pamant (sau din nori... sau din cur... sau de pe unde il are bagat) si sa acordam mila si compasiune indureratei persone. Saaaaaau poate e doar nesimtire, lipsa de bun simt, proasta crestere (sau neam-prost), ignoranta si sentimentul ala de superioritate cand de fapt esti un neica-nimeni lipsit de importanta, dar cu o inexplicabila nevoie de a iesi in evidenta. Se pare ca persoanele care ies cel mai mult in evidenta in zilele noastre nu mai sunt geniale, ci mai degraba la polul opus (ca sa nu spun de-a dreptul tute), cu o buna parte din neuroni distrusi si inlocuiti de panze de paianjen. Ca mare om a fost ala care-a zis odata ca "prostul nu e prost destul pana nu e si fudul". Astea fiind spuse, aveti grija de cei de langa voi - asa cum sunt ei, buni sau rai- ca nu se stie niciodata de unde sare iepurele si ce poti sa ratezi. Sau macar ai bunul simt si responsabilitatea de a-ti recunoaste greselile. Asta e primul pas catre a te acepta pe sine pana la urma. Oricum lupta cu tine insuti e interminabila

O seara cu luna goala

Azi sunt nostalgica. Stau in camera mea de camin mare (poate prea mare) si cam rece, neprimitoare, in coltul meu de camera, cocotata in pat si calare pe laptop verificand din 5 in 5 minute facebook-ul, desi stiu ca nimic nou nu se intampla. Mi-e dor de casa si abia astept nenorocitul ala de tren care ma duce in orasul meu de bastina. Cand voi ajunge acasa imi voi fi dorit sa nu fi ajuns sa fi ramas in Cluj pentru ca n-o sa am timp sa fac nimic. Dar asta simt ca e tot ce imi trebuie acum.

Am uneori senzatia ca fac prea multe chestii lipsite de importanta... sau mai bine zis, refuz sa fac lucruri pe care as putea sa le fac in plus. Imi iau multe task-uri si asta e bine pentru ca ma mentin ocuata si nu prea am timp sa ma plictisesc. Cu facultatea merge bine, anul asta mi-am propus sa merg la toate cursurile si sa invat din timp (sunt constienta ca astea sunt minciuni sfruntate in care nici eu nu cred, dar ma ajuta sa ma "motivez" si sa nu intru in panica! panica! panica! panica!). Ce e paradoxal e ca o sa vreau sa ma si angajez undeva si asta face si mai imposibil obiectivul suprem pe care mi l-am propus. Am reimbratisat calduros muzica (uitasem cata placere imi provoaca) si voi vrea sa fac ceva cu ea.

Ziceam ca sunt nostalgica. Mai degraba parca as face ceva ce nu prea fac de obicei. Cum ar fi sa plec undeva pentru un weekend cu o mana de oameni, sa ne distram si sa ajungem acasa mai obositi decat am plecat. Un vin fiert cu scortisoara, portocale, mere si gutui baut deasupra unei aeroterme sau in fata unei sobe in care pocnesc lemne fierbinti ar fi de-a dreptul perfect. Merge si un lapte cu miere si scortisoara. Undeva in surdina sa se auda niste jazz "saltaret" si sa ne incingem la discutii intreminabile despre verzi si uscate. Sau mai bine, o cabana intre munti cu cineva special, sa stam numai noi doi si sa fim asa cum ne place noua sa fim. O alternativa ar fi o iesela la o sesiune de fotografii sa ma mai destind, sa ma mai relaxez. Maine o sa iau aparatul foto cu mine poate gasesc ceva peisaje care ma impresioneaza au poate imortalizez amintiri de neuitat... cine stie cum se pot schimba lucrurile.

Ma simt cumva diferita. Simt cum m-am schimbat pentru ca ma uit in spate si ma bufneste rasul... plansul. E bine! Dar prea trece timpul. Ce bine ar fi sa tin timpul in loc... cliseic. Sau o masina a timpului ar fi mai buna. In felul asta as putea sa merg in trecut sa retraiesc amintirile si sa merg si in viitor sa-mi satisfac curiozitatile vis-a-vis de ce-mi rezerva. Constat ca tot pleaca si vin oameni in viata mea de parca as fi o gara. Unii sunt oameni vechi, altii sunt noi. Reiau legaturi de care uitasem demult, pastrez strictul necesar, dar sunt deschisa la nou.

Ploua cu intermitente de ieri si e asa o vreme... bacoviana. Ploua si zboara frunze galben-verzui din copacul din fata ferestrei mele. Asta nu inseamna totusi ca plange sau moare. Inseamna schimbare. Stau si ma intreb: oare copacilor nu le e frig, asa, fara frunze? Vine iarna si n-au haine. Sunt asa goi... si sinceri. Un copac nu are cum sa te minta pentru ca... e un copac. Afiseaza tot ce are. De fapt, nu chiar. Radacinile sunt sub pamant... cine stie cat de adanc infipte si pe ce distante kilometrice. Oare pot doi copaci sa-si uneasca radacinile indiferent cat de departe sunt unul de altul... si chiar daca sunt copaci fara padure?

In incheiere:

Cu CFR-ul

Eram pe Defileul Jiului acum cateva zile si-am ajuns la concluzia ca nu m-am mai bucurat demult de ce poate natura sa ofere, vizual vorbind. E un peisaj uluitor iarna. As spune spectaculos. E perioada in care incepe zapada sa se topeasca, dar totul e inca alb. Simt copacii nerabdatori sa-si arate exploziile de verde in nuante care mai de care mai jucause. Stancile ude sclipesc sub lumina soarelui tarziu si dau impresia de mine de metale pretioase. Au aspectul unor profiluri umane grotesti si planse din basmele copilariei. Lumina crepusculara cu masca de nori in nuante gri da impresia de paisaj tomnatic pictat de Grigorescu. Numeroasele tuneluri ce ne lasa fara semnal la telefoane si pe care atat le injuram pentru asta spun povesti unice. Nimeni nu le prea da importanta asa ca se rezuma la a crea drum prin munte. Tacerea asta a lor imi da fiori. Sunt paturi de frunze uscate, intrate in descompunere dintre care ies smocuri de iarba lunga si pufoasa la fel de uscata.

Vagonul e predominant verde si trei sferturi gol. Doi domni trecuti probabil de jumatate de veac vorbesc cu patima despre ouale gainilor nestresate si isi exprima frustrarea fata de pretul acestora care s-a dublat. Schimba repede subiectul si merg pe calea politicii ca majoritatea . Plec cu gandul de langa ei si ajung la pseudo-masutele din vagon. Sunt lungi cat pentru ambele perechi de scaune asezate fata in fata , nu sunt doar sub geam ca un pervaz pe care nu poti sa pui nimic. Parca ar fi puse ca sa joace calatorii poker pe ele sau sa-si intinda ziarul si sa manance niste slana cu ceapa. Cu toate astea, din punctual meu de vedere sunt doar o bariera intre vecinii aflati vis-à-vis.
Trenul are deja intarziere, bineinteles. Pana acasa cine stie daca mai recupereaza sau nu. Poate mai face. Soarele se pare ca vrea sa ma inveseleasca din punctual asta de vedere si incepe sa-mi zambeasca facandu-si loc victorios si semet printre norii care incep sa-si vada de treburile lor si sa plece. Titmul sacadat al rotilor imi intra in obisnuinta si incep sa nu-l mai aud.