Avem o țară de frustrați și de hoți. Pe o parte, bogații nu știu de unde să mai ia și pe partea ailaltă, oamenii de rand nu știu cum și pe unde să se mai plangă. Cei care se simt copleșiți pleacă să muncească în străinătate, deși imaginea de român nu e una tocmai drăguță și realistă, dar preferă să îndure înjosiri și dicriminări pentru un bănuț în plus. Și pe bună dreptate... Decât să stai în țară cu capul relativ sus, dar să știi ca n-ai ce le pune pe masă copiilor când ajungi acasă, mai bine faci un compromis... sau mai multe. Și așa ajung familii destrămate, copii crescuți de bunici sau alte rude, care de cele mai multe ori se simt depașiți de situație și scapă din mână controlul asupra lor. Și uite așa se crează un lanț al slabiciunilor. Copii, viitorul României, scapă ca vacile în lucernă și se alege praful și pulberea. Că bine zicea cine a zis că dacă „semeni vânt, culegi furtună”.
Și până la urmă cine e vinovat? Sistemul defect? Contribuabilii, oamenii în putere, care se complac situației? Studenții că nu mai fac manifestări de răsunet internațional? Bătrânii că profită de dreptul lor firesc la pensie? Dumnezeu că, deși construim biserici în prostie, nu ne ajută? Bunul simț e întins până la refuz, ba chiar făcut țăndări. Nimeni nu e vinovat, iar mâța e pe post de minge de ping-pong și sare dintr-o curte în alta. Poate că mai bine era „pe vremuri”, când erai ținut din scurt și aveai frică de ceva. Se făcea foamea, dar măcar nu era statul îngropat în datorii. Sau poate că mai bine e acum... murim de foame în continuare, dar sub altă formă, statul e dator vândut, dar avem libertate de exprimare... de care profită prea puțini ca să fie luați în seamă de nepăsare. Deci ce e de făcut? Să ieșim toți în stradă să ne luăm țara înapoi sau să o golim de tot să nu mai fie nimic de furat? Să ne întoarcem la dictatură sau să facem democrația cum se face? Nimeni nu mai e patriot și pe bună dreptate. Cui să i te inchini și să-i săruți glia? Lăsând la o parte faptul că se trăiește prost în principiu, nici n-am fost în stare să ne recuperăm pământurile înstrăinate (Cadrilater, Norul Bucovinei, Moldova de peste Prut...), ba mai mult, ne trezim că mai și cumpără alții pe bucați din ce a mai rămas. „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei.”
În final, mai am de spus doar ANA!