Implinirea

Se simte cineva vreodata cu totul si cu totul implinit? De fapt, ce e implinirea? Nimic nu e absolut pe lumea asta. Tocmai din motivul asta inclin sa cred din ce in ce mai mult in perspectiva subiectiva a fiecaruia de a vedea lucrurile. Implinirea pentru mine se rezuma la un sentiment de satisfactie care nu poate fi penetrat de lucrurile marunte din preajma. Sentimentul asta e evident pozitiv. Implinirea nu cred ca poate fi atinsa la adevarata ei maxima intensitate, dar toti putem incerca. Intotdeauna omul va vreaa mai mult decat are. Face parte din procesul de evolutie... dezvoltare... sau cum vreti voi sa-i spuneti. Chestia asta se bazeaza strict pe nevoile de top ale omului. Ca sa poti spune ca esti implinit trebuie sa iti fi atins scopurile cele mai inalte. Dar dupa ce ai facut asta automat iti vei impune altele din ce in ce mai inalte. E ca si cum ai escalada vf. Moldoveanu ca mai apoi sa vrei sa escaladezi Everestul. Viata are suisurile si coborasurile de rigoare. Nimeni nu poate trece prin viata asa cum trece cutitul prin branza si sa si acumuleze experienta. Ca sa simti o farama de fericire trebuie sa fi simtit dezamagirea. Viata are un gust dulce-amarui din cauza asta. Dar dulcele merita gustat din plin. E genul ala de dulce care nu provoaca nici diabet nici hiperenergie si te ajuta sa dormi noaptea linistit. E un dulce relaxant care te face sa plutesti. Nimic nu se compara cu senzatia de plutire. Asta e un fapt si n-ai ce-i face. Bine, nu cred sau mai bine zis n-am intalnit inca persoana care sa creada ca totul se rezuma la lapte si miere. Eu totusi cred ca implinirea apare atunci cand ajungi sa vezi lucrurile in profunzime si cand incepi sa intelegi fara prea multa bataie de cap ca insasi viata si faptul ca traiesti te face fericit. In fond si la urma urmei, n-ai avea cum sa fii fericit in lipsa vietii. Ce vreau sa spun e ca multi cauta fericirea in lucruri materiale, dar adevarul e ca spiritul valoreaza infinit mai mult decat toti banii din lumea. Degeaba inoti in fite si banet daca nu te ajuta creierul sa-ti analizezi problemele. Cu toate astea "fericiti cei saraci cu duhul ca a lor va fi Imparatia". Asta da paradox! Totusi inainte de toate trebuie sa ajungi la performanta de a te intelege pe tine. Daca sarcina asta e dusa la bun sfarsit, poti face ce vrei. Si putini fac asta.

Long time no post

Eeeeeh! Oameni buni, imi pare rau ca v-am lasat atat de mult timp in asteptare. M-am bagat in ultimul timp in atat de multe chestii incat nici sa respir nu mai am timp. Dar imi place. Ma simt ocupata si nu ma plictisesc. Pentru cei care inca nu stiu, am ajuns prin Cluj, pe la facultatea de Psihologie. Cum e Cluju'? E smecher! E genul de oras in care si-ar dori oricine sa locuiasca. Si, da, olteanca in Cluj. Si nu sunt singura, lucru care nu poate decat sa ma bucure. Cum e la faculta? Tot smecher. N-am sa intru in detalii sa spun ca am dat deja 2 partiale si incep sa simt viata de studenta (daca intelegeti ce vreau sa spun). In rest, pe plan afectiv, mi-e dor de tine (respectiv de noi) si de voi (si aici e un numar destul de impresionant de persoane). De fiecare data cand ajung acasa nu as mai pleca. Si nici nu am timp sa ma intalnesc cu toata lumea. Acum abia astept sa ma intorc. Si cand ma gandesc ca o sa stau doar in vacanta si asta o sa fie o alta pastila de bucurie maxima pe care o inghit ca pe algocalminul care la mine nu isi face efectul calumea, ma apuca un chef de sarit pe tavan si de dat cu capu-n perna (adica o senzatie cretina si deloc placuta). Incep oarecum sa ma intreb de ce mama dracu am ales eu tocmai Cluju' (adica stiu de ce l-am ales,dar intelegeti voi ce vreau sa spun), desi nu regret nicio clipa. Nu ca nu mi-as fi facut prieteni aici (nu am sa enumar ca sa nu ratez pe cineva), numai ca ma trag radacinile. Ma intrebam daca oare a fi posibil sa ma impart in jumatati: una aici si una acasa cu voi. Am gasit raspunsul destul de repede. Fizic vorbind, asta ar insemna sa ma transez singura practic, lucru care nu ar fi tocmai dragut, deci nu pot. Oricum mare parte din ceea ce numesc eu spiritul meu e acasa. Abia astept Craciunul. Am asa un sentiment de bucurie de-aia molipsitoare care vine odata cu sarbatorile de iarna. Mi se pare ca nu-i totusi intreg fara tine, si-ai mei (incluzandu-le si pe cele 2 amazoane: Mada si sora-mea). Apropos, fata, nu v-am mai zis de mult ca va iubesc, nu? Ete ca acum o fac si public. Si te iubesc si pe tine, micutule (din motivele cu un post mai inainte mentionate).

Ca o concluzie, de revelion ce facem? :)) (nu ma astept la un raspuns ca sa fiu sincera)