Modificarea de schimbare

M-am mutat pe Wordpress. Noua locație e http://roxenache.wordpress.com . Deci, vă aștept acolo.

Cum e treaba cu prietenii...

Cum e cu presiunea grupului? Păi e simplu: faci parte dintr-un grup de prieteni cu interese majoritar comune. Adică vă cam plac aceleași lucruri. Sau cel puțin aparent. Hai să fim serioși, până la urma faci parte dintr-un anturaj pentru că îți place stilul lor și vrei să fii ca ei. 

Discutați despre una, despre alta, dar de obicei dacă vrei să discuți ceva serios ai două opțiuni: ești luat la mișto sau nimeni nu dă doi bani pe ce vrei tu să spui. De ce? Pentru că în definitiv cu toții ne vedem interesele. Dacă nu mă afectează pe mine de ce mi-ar păsa? Și în plus, rezolvă-ți singur problemele! Sau ești incapabil?

Grupurile astea de prieteni, anturajele, sunt acolo de distracție, ca să nu te plictisești. Ieși cu ei la o bere și râzi cu gura până la urechi, când tu, în interiorul tău, poate plangi cu sughițuri. E și asta o metodă de a-ți face de lucru ca să-ți uiți problemele.

Și uite așa ai mai multe cercuri de prieteni prin care te învârți. Unele se intersectează, unele se includ, unele n-au nimic în comun, unii, vin alții pleacă. Totuși sunt 2, 3 care rămân acolo pe termen lung. Ăia sunt prietenii ăia confidenți cărora le spui și-ți spun orice și care nu te judecă... prea aspru. Sunt ăia care au încredere oarbă în tine, care fac tâmpenii cu tine doar ca să nu te lase singur, ăia care te scot din stările de rahat. Ține de ei!

Așa da, așa nu

Sunt zeci de mii de articole despre cum să cucerești persoana de sex opus, x metode să-l/o faci să îți cadă la picioare, despre cum îți dai seama dacă te place...

Chiar îți trebuie indicii scrise pentru asta? Depinde de la om la om cum îi place și ce și când.

Nu există un manual stas despre cum trebuie sa vorbești cu o femeie să o cucerești, despre cum trebuie să o atinci și unde și când sau despre cum le place bărbaților să te porți. Toate astea trebuie să le simți singur/ă în situația dată, să te bazezi pe instinct. Nu vei da greș. În cel mai rău caz, persoana cu pricina, de cucerit sau de satisfăcut, îți va da indicii și te va conduce către succes din proprie inițiativă.

Nu toate femeile sunt la fel, să se potrivescă dupa aceeași hartă, cum dealtfel nu toți bărbații gandesc la fel, nu toți „e porci”.

În plus, dacă nu reușești să cucereși fără vreun truc secret sau vreo replica despre care ai auzit ca funcționează 100% e pentru că oamenii, de obicei, te apreciază mai mult dacă ești tu însuți. Dacă asta nu funcționează înseamnă că pur și simplu, oricăt ți-ai dori, nu va potriviți, nu sunteți compatibili. Treci mai departe. E foarte posibil ca piesa de puzzle cu care te potrivești cel mai bine se chinuie cu o alta sau te așteaptă singurică într-un colț. Așa că nu pierde vremea doar de dragul de a o pierde dacă e clar ca nu are nicio finalitate.

Urcă!

Cel mai bine e să visezi! Să visezi cu ochii deschiși. E cel mai frumos sentiment.

Cum te visezi și te proiectezi în viitor cu jobul ideal, cu familia ideala, cu casa și mașina ideale. Îți imaginezi chiar paleta cromatică a casei pe care o să o ai, o casă cu etaj sau mansardă... sau de ce nu?, amândouă, cu o curticică în care să ai multe flori. Ai un câine jucăuș, care se comportă frumos cu copiii și familia ta e cea mai fericită.

Și te trezești apoi la realitate și-ți spui ție că ajungi acolo cu siguranță, doar că mai ai de muncit. Îți pierzi răbdarea și dai cu fundul de pământ, iar la prima veste proastă te demotivezi și cazi în butoiul cu melancolie.

Apoi îți trece și te gândești din nou la cât de frumos ar fi să ai tot ce îți dorești doar pocning din degete, chiar dacă asta n-o să se întâmple brusc. Te simți iar motivat și gata de bătălie și te ridici și pleci să faci ceva. Și tot așa...

Viața are urcușuri și coborâșuri multe, dar nici nu îți dai seama că, de fapt, urci niște scări, pentru că de fiecare dată când cazi, nu cazi. Stagnezi pentru puțin timp ca mai apoi să urci o altă treaptă. Te dezvolți. Deci, practic, deși obiectivul tău pare foarte departe, e mai aproape decât crezi.

Femei vs. bărbați

Se tot promovează ideea de egalitate între sexe. Dacă nu ești de acord, ești misogin (ca bărbat) sau duci feminismul la extrem (sau ești androgină). Dacă stăm sa analizăm, asta nici măcar nu e o bătălie corectă. De ce? Păi pentru simplul motiv că nu sunetm structurați la fel. Singura asemănare este faptul ca suntem oameni... și cam atât. E bine cunoscut faptul că bărbații sunt ăia echilibrați și cerebrali și ăia care pot gândi cât de cât la rece, iar femeile sunt emotive și jucăușe, și visătoare, și frumoase, și deștepte, și răsfățate, și... oare are rost să mai continuu? Cum poți să compari femeia cu bărbatul? Nu ai cum. Femeia are nevoie de o mână de bărbat sa deschidă un borcan, de exemplu, fără să utilizeze alte unelte. Pe de altă parte, cine îți poate lumina ziua cel mai bine, după ce vii de la serviciu rupt de oboseală și cu nervii încinși, dacă nu femeia care te întâmpină cu un zâmbet cât toată fața și un pupic dulce. Ne folosim unii de alții, nu dăm războaie între sexe. Avem nevoie să ne completăm. Care ar mai fi farmecul dacă am fii la fel? Cum ar fi să vezi un bărbat în plin PMS cu toane și o femeie care nu dă buzna în magazine și cumpără tot ce e la ofertă? Bine, recunosc, partea cu shopping-ul calculat e de dorit... dar ar fi extraordinar de ciudat și împotriva naturii. Viața ar fi plictisitoare dacă am gândi la fel. N-ar mai fi „logica feminină”, iar bărbații ne-ar înțelege. Cum să trăiești într-o lume așa liniară și plicticoasă?

Wanna-be

De când mă știu am fost un wanna-be. Și așa îmi propun să rămân. Ce-i greșit în asta? Toată lumea își dorește să fie în vreun fel. Și asta e cât se poate de normal. Face parte din ceea ce se cheamă „a fi om”. Cu toții ne-am zis măcar o dată în viață „vreau să fiu ca ăla”. Pentru că e normal să vrei să te dezvolți. E normal să copiezi câte ceva de la oamenii de la care consideri că ai ce învăța. E normal să-ți setezi un model pe care să-l urmezi, iar asta nu înseamnă că nu ești autentic. Nu poți fi, ca om normal, total individualist. Nu ai cum. Cineva te-a învățat să vorbești, cineva te-a învățat ce-i bunul simț (ocazional discutabil), cineva te-a învățat să faci ceva la un moment dat în viață. Să înveți înseamnă să și copiezi. E perfect normal să vrei să fi ca cineva, in contextul în care acel cineva reprezintă un model pentru tine. Și e la fel de normal să ai mai multe modele. Și mai e normal ca ocazional să-ți update-zi lista de modele, s-o îmbunătățeși, să treci la nivelul următor, să devi tu versiunea 2.0. Nu-i penibil să fii wanna-be. E chiar una din condițiile esențiale ale omenirii. Ce ne-am face daca fiecare am acționa haotic după cum ne taie capul, fără să avem nicio pretenție de la noi și de la nimeni și nimeni de la noi, să nu avem niciun calapod după care să ne modelăm? Numai câteva clipe dacă îmi pun imaginația la contribuție îmi dau seama că nimic nu ar avea sens și rost și practic niciun scop, iar probabil că specia umană nu ar fi evoluat mai departe de omul cavernelor. Orice geniu a început prin a copia pe un predecesor al său. Ce s-ar fi făcut Einstein dacă Newton nu punea pe hârtie evidentul?

Gramatica gramaticală

Citeam de curând un articol pe un site. Complet irelevant despre ce și unde, mai exact. Problema este altundeva, și anume la comentarii. Lumea își lasă impresiile mai mult sau mai puțin avizate sau inteligente, pentru că au dreptul ăsta și pentru ca există un buton pe care nu le e greu să apese. Mai sunt și alții care își lasă și ei, la rândul lor, impresiile, dar nu legat de conținutul articolului, ci de gramatica antecomentatorilor lor. Părerea mea este că au dreptate să-i corecteze. Și eu fac asta, ce-i drept nu de fiecare dată. Nu spun că dețin totalitatea informațiilor legate de gramatica limbii române, dar prefer să încerc să scriu și să mă exprim cât de corect știu eu. Acum, ideea e că nu mi se pare normal ca, atunci când cineva încearcă să ajute pe altcineva în a învăța să scrie corect, să existe cârcotași superiori în gândire, care să îi sară în cap respectivului ba ca e „grammar nazi”, ba că se consideră mai deștep sau mai presus, mă rog, câte și mai câte. E un întreg război. Problema e în atitudine. De ce să învățăm ceva ce n-am învățat până acum sau să aplicăm niște reguli simple când putem să nu o facem? E mai simplu să fim defensivi decât să acceptăm că/ dacă am greșit și să fim aroganți. Foloseam și eu, într-o perioadă, „k” în loc de „c”, „că”, „ca”; „q” în loc de „cu” s.a.m.d. din comoditate și pentru că era pe val, dar mi-am dat seama că așa există riscul să trebuiască să scriu corect și să nu știu să fac asta, deci m-am dat pe brazdă.

Pe de altă parte, cine oare se întoarce la comentariul pe care l-a lăsat la un moment dat unui articol doar ca să vadă dacă nu cumva l-a corectat cineva? Să fim serioși, nimeni. Și atunci, întrebarea firească e: de ce se mai chinuie așa-zișii „grammar nazi” și investesc timp și energie dacă nimeni nu-i bagă în seamă? Păi, simplu! Pentru că se simt deranjați de ignoranță, iar greșelile respective îi zgârie pe retină. Oamenii nu fac decât bine, dar se pare că sunt puțini cei care-mi împărtășesc părerea, mie și lor deopotrivă. Și ne mai mirăm de perlele din examene importante, ca să nu mai vorbim că și exprimarea lasă de dorit de cele mai multe ori. Hai totuși, zic eu, să facem un bine limbii române și să încercăm să n-o mai desfigurăm. Avem o limbă frumoasă, păcat de ea!

Dincolo de Iubire

Nu era oricare seară. Era ceva în aer. Ceva ciudat. Fiori pretutindeni și ceva parfum familiar și excitant. Străzile gri și umede, luminate de cateva lampadare bolnave vuiesc de vânt și răcoare în care se scaldă 2, 3 oameni mai curajoși. Printre care și tânăr domn, proaspăt văduv, ce încă își plâgea dragostea înăuntrul său. Poartă cu el un buchețel zgribulit de crizanteme și merge cu privirea pierdută, adâncit în gândurile lui cotidiene.

Nici măcar copii nu avuseseră. De fapt, cam asta era problema. Li se dăduse, nu cu mult timp înainte de decesul soției, vestea tristă că nu puteau avea copii... cel puțin nu pe calea tradițională. Dar totuși nu și-au pierdut speranța și-au tot încercat prin diversele lor metode. Și-au și reușit. Mare bucurie se așternuse în căsuța lor. Se simțeau întregi. Și tocmai din cauza sarcinii, frumoasa familie, nu numai ca nu ajunge să fie pe deplin întreagă, ci se sparge de-a dreptul. Astfel, soția însărcinată în 5 luni, își pierde și copilul mult dorit, și viața, la scurt timp după.

În fiecare zi trece pe străduța către cimitir cu buchețelul de crizanteme, florile ei preferate. Parcă nu poate dormi dacă n-o vizitează și nu-i povestește cele întâmplate de-a lungul zilei. „Să știi că m-a întâlnit azi cu fostul coleg de bancă din liceu... ăla care a picat la nunta noastră pe masă și a rupt-o. M-a întrebat ce mai faci și i-am spus că m-ai părăsit. Să-i fi văzut fața. Nu m-a crezut și totuși parcă îi picaseră plombele. Apoi am continuat și i-am spus că nu ai înaintat divorț, ci m-ai părăsit doar fizic. L-am buimacit de tot, îți dai seama. Nu știu dacă a priceput mesajul, dar asta e. Nu m-am obișnuit cu ideea și nici nu pot să verbalizez... și nici nu cred că o să mă obișnuiesc vreodată.”. Îi povesetea în ficare seară lucrurile mai importante de peste zi, incluzând și întâmplări de genul ăsteia. Și râdea în sinea lui cu ea. Se amuzau amândoi în tacerea macabră.

În seara asta, ca în oricare alta, merge pe drumul știut în vizită, purtând cu el aceleași flori. Totul părea în regulă, dar totuși avea un nod inexplicabil în gât. Cam ca atunci când știi că trebuie să te întâlnești cu o persoană dragă pe care nu ai mai văzut-o demult. Și tocmai de-asta era inexplicabil. Cu cine se putea întâlni el, târziu în noapte, pe drumul către cimitir? Înghite în sec, în repetate rânduri, până ajunge la concluzia că se chinuie degeaba și tot nu scapă de senzația ciudată. Ajunge în dreptul crucii iubitei soții și îngenunchează a rugăciune, sărută poza și așează florile pe mormânt. Burnița și era frig de crăpau pietrele. Ca în fiecare seară vorbește singur cu poza de pe cruce, zâmbește trist, ocazional și mai dârdâie din când în când. Vântul bătea cu putere și-i zbura fularul și părul în toate direcțiile. Se așează pe scunelul de marmură din fața mormăntului și se sprijină de cruce. Ănchide ochii pentru câteva secunde, când simte o bătaie pe umăr. Se întoarce, dar nu vede nimic. Își reia poziția, dar când ridică privirea o vede. Rămâne blocat de uimire. Atât de blocat încât i s-a tăiat și respirația. Se albește la față. E îi zâmbește în continuu, iar lui i se ivește o lacrimă imensă pe obrazul stâng. Întinde mâna și o atinge, apoi și-o retrage ca ars. Repetă figura încă o dată. Nu-i vine să creadă. Ea începe să-i vorbească despre cât de dor i-a fost de atingerile lui calde. Într-o clipă de tăcere se aude un scâncet de copil. Ea zâmbește din nou și ppleacă după cruce. Câteva momente mai târziu, se întoarce cu un bebeluș în brațe, un băiețel de doar câteva zile. El continuă tăcerea și uimirea. Ea îi arată copilul și i-l pune în brațe. Mut de uimire, il ia grijuliu și îl privește cu ochii mari cât cepele. Îi spune cât de greu i-a fost să nu-l aibă lânga ea în timpul nașterii, cât a așteptat cu sufletul la gură momentul prielnic să i-l prezinte pe fiul lor mult dorit și câtă nevoie are de sprijinul și ajutorul lui. El strânge copilul la piept și nu vrea să-i mai dea drumul. Încep să discute, și o întreabă ce nume i-a pus, iar ea râde satisfcăcută și-i spune că nu s-a abătut de la plan, iar numele era cel discutat. Copilul adoarme, iar ea il ia din nou în brațe și merge cu el acolo de unde îl luase. Se întoarce în scurt timp și i se asează în brațe. El o cuprinde puermic si-o sarută plin de dor și pasiune. O strănge tare, iar ea îl sărută din nou. Îl încalecă și continuă sa-l sărute fin și cald. Începe să se miște ca o felină cum numai ea reușea. El continuă cu atingeri pe spatele si prin părul ei buclat și catifelat. O sărută pe gât și pe piept, iar ea expiră apăsat, continuând mișcările lascive. El e înnebunit și simte că-și pierde și ultimele rămășițe de rațiune. Fac dragoste ca si cum decorul n-ar fi și doar ei doi ar exista pe pământ. Ea îi șoptește la ureche cât de dor i-a fost, iar el îi declară pătimaș iubirea pe care i-o poartă și-i sărută lobul urechii. „Te rog să mă ierți pentru ce o să fac. Știu că sunt egoistă, dar am nevoie de tine mai mult ca niciodată.”, îi soptește ea. Îl cuprinde o căldură ca de îmbrățișare. Ea îl ia de mână și se ridică împreună către cer, levitând. Sufletul i se desprinsese de trup și se simțea așa ușor...

Dimineața, soacra lui îl găsește rece și inert sprijinit de crucea dragostei vieții lui. Murise în somn, în visul din care a decis sa nu vrea să se mai trezeasca niciodată.

E ceva... în aer

De obicei, în perioada asta a anului, oamenii sunt posomorâți, ursuzi, deprimant de bosumflați. Totuși, eu găsesc anotimpul ăsta mai degrabă inspirant și cu o oarecare magie specifică. Nu știu cum, dar prin optimismul ciudat pe care mi-l inspiră toamna reușesc să scormonesc după câte un strop de fericire, de speranță, de pozitivism în fiecare frunză uscată, fiecare strop rece de ploaie interminabilă, fiecare băltoacă murdară din mijlocul străzii sau fiecare bătaie de vânt rece. Explicația pe care tot eu mi-o pun sub nas este faptul ca deși este înnorat și frig, soarele e tot acolo și ne zâmbește, numai că are fața acoperită cu un văl de bulgărași pufoși care se tot plimbă prin atmosferă și de asta nu-l vedem. Mă cuprinde totuși o lene semi-permanentă din pricina căreia aș sta cât e ziua de lungă cu o cană de cafea/ ceai fierbinte în fața laptopului, făcând absolut nimic.

În plus de moleșeala spirituală generală, e o harababură și o agitație totală. Știm cu toții ambuteiajele din trafic la ore matinale și în după-amiezile presupus liniștite. Toată lumea aleargă ba la muncă, ba la școală și eu mă simt ca și cum aș sta undeva într-un balon și, deși fac parte din valul ăsta de oameni grăbiți, parcă aș vedea de undeva de departe tot ce se întâmplă... și zâmbesc de parcă ar fi un spectacol. De fapt chiar e un spectacol. Chiar e, pentru că fiecare are câte un rol de jucat (mamă, tată, student, elev, angajat). Dacă s-ar opri toată lumea asta în loc pentru doar o clipă să savureze momentul de a aștepta autobuzul în stație, de a sta la o scurtă coadă la patiseria din colț ca să-ți iei micul dejun la pachet împreună cu o cafea aromată cu lapte... ce bine miroase dimineața, chiar așa, pe fugă și cu ochii cârpiți de somn. E foarte nostim când sună alarma de dimineață și apeși butonul „snooze” până când realizezi că ești deja în întârziere și-ți tragi repede niște haine pe tine și fugi din casă fără să apuci să-ți legi șireturile la ambii pantofi sau să te închizi la geacă.

Simt o energie optimistă, asta-i sigur.

Iubire parfumată

E dimineață. Poate prea dimineață. Se trezește ciufulită și răscolita de visul pe care nu și-l mai amintește, dar care nu părea a fi fost prea comestibil. El plecase deja. Pe pernă gasește un bilet. Curiozitatea o frământă și, după ce se freacă la ochi și se întinde gingaș, îl desface grabită. „Bună dimineața, iubito! Cafea cu lapte și două lingurițe de zahăr brun te așteaptă pe masa din bucătărie. Te iubesc!”. Se ridică din pat, își trage tricoul lui pe ea și inspiră adânc și cu iubire. Mirosea a el și se simțea îmbrățișată și protejată. Se duce alene în bucătărie unde o aștepta cafeaua ei preferată, ia cana și merge înapoi în dormitor ca să-și pornească laptopul să-și citească e-mailurile. În dormitor apare subit alt bilet pe pernă. „Am uitat să-ți spun că în baie te așteaptă o surpriză.”. Fuge în baie unde o întâmpină un miros calmant și pozitiv de levănțică și o cadă cu apa perfectă în care erau presărate rățuște galbene chițăitoare. Una din ele avea în cioc alt bilet. „As fi presărat petale de trandafir, dar mi-a fost lene să alerg până la florărie și, drept să-ți spun, mi-era teamă să nu te trezeși între timp. Așa că azi te alint cu rățuște.”. Intră în cadă, unde se relaxează pe deplin mai bine de jumătate de oră... timp în care el îi putea pregăti următoarea surpriză liniștit.

Se simte așa de ușoară și încărcată cu energie pozitivă... Învelită în halatul ei alb cu steluțe se întoarce înapoi în dormitor cu aceeași intenție de a verifica ce-i mai fusese trimis în căsuța poștală virtuală. Numai că nici de data asta nu reușește pentru că îi atrage atenția alt bilet pe pernă. „Ieși repede din cameră!”. Fuge grăbită către ușă, dar nu o deschide bine că apare un buchet mare de trandafiri roșii cu miros puternic de dulce, care o îmbată instantaneu. De după buchet apare și el cu un zâmbet de la o ureche la cealaltă. Îi smulge buchetul din mână, sare în brațele lui și-l sărută fericită, fără să-l lase să traga măcar o gură de aer înainte. Fugerepede să pună florile în apă, lăsându-l pe el în fața ușii dormitorului împietrit. Urlă după ea un „te iubesc” convingător și din suflet, apoi se așează pe pat să proceseze liniștit reacția ei rapidă, care l-a luat prin surprindere. Ea se întoarce într-un suflet fericită din creștet până în călcâie și-i sare din nou în brațe cu săruturi drăgăstoase la pachet. Părul îi mirosea a toamnă ploioasă.