-Alo!
-Alo!
-Ce faci?
-Bine... Daaaa' cu cine vorbesc?
-Hai, maaaa!
-Aaaa! Don, scuze! Ma, tu ti-ai schimbat numarul de telefon?
-Nu, dar mi-am luat inca o cartela.
-Aaa... Ce faci? Ramasese ca iesim azi.
-Da. Auzi, nu mai bine vii tu la mine? Ne uitam la un film, mancam floricele... am gasit un film misto.
-E comedie?
-Evident! hai, vii?
-Bine. La ce ora?
-La cat vrei tu. Nu am nimic de facut azi. Stau ca sihastru in casa.
-Bine. Hai ca ma imbrac si vin. Aaaa... am o pajitura buna. Iau?
-Ce intrebare e asta? Logic!
-Sa ma astepti...
-Ca doar nu te chemam la mine ca sa plec de acasa.
-Hai ca vin. Te pup!
-Si eu!
...
-Bai, ce suna telefonul asta! Tim? Alo!
-Alo! Ce faci, Aida?
-Pai bine. Tu ce mai faci?
-Uite te-am sunat sa-ti spun ca ma intorc acasa.
-...aa... da?
-Da. Nu te bucuri?
-Ba da! Evident ca ma bucur! Da' parca ziceai ca stai un an.
-Da, dar mi-a venit dor de casa, de tine si n-am mai putut sa stau
-...aaa...ok! Si cand ajungi?
-Maine dimineata!
-...ok! Abia astept...
-Te iubesc! Mi-e dor de tine...
-Si eu... Te pup.
...
-Alo! Ce faci, ma? Vii azi?
-Ba da, vin.
-Ce ai? Ce-i cu tine?
-Aaa... nimic.
-Da, clar. Cand o afce plopu' pere... Bine, nu te oblig sa-mi spui.
-Ok! Stii... Tim se intoarce acasa.
-Da, stiu. La anu'.
-Nu, maine!
-Serios?
-Da. Trebuie sa vorbim.
-Bine, vino la mine.
-Papa.
Opus
-De ce?
-De ce? Pentru ca nu gandesti. Nu vezi ca e exact opusul a ceea ce spui tu?
-Inceteaza sa ma mai jignesti!
-Nu te jignesc. Asa e...
-Este punctul meu de vedere si te rog sa il respecti.
-N-am cum sa nu te contrazic cand stii si tu ca nu e asa. Esti prea orgolios ca sa renunti. Recunoaste!
-Omule, putem sa o facem sa mearga! Ne trebuie macar un strop de vointa. Tu nu vezi? Deschide ochii! E pacat...
-Ai dreptate, e pacat. Dar te-ai gandit la asta inainte sa faci ce ai facut? Nici nu-mi zine sa...
-...sa ce? Sa spui cu voce tare ca te-am inselat? Da, recunosc. Si, ca un orgolios ce sunt dupa cum spui tu, recunosc si ca sunt cel mai mare prost ca am crezut ca n-o sa afli. Si mai recunosc si sunt constient de greseala pe care am facut-o si pe care dupa cum vezi mi-o asum.
-Asta nu ma incalzeste cu nimic. Am avut incredere in tine si tu ai profitat de asta. Urasc oamenii care mint.
-Dar nu te-am mintit...doar ca nu ti-am spus.
-Si asta e tot minciuna. De ce nu poti fi sincer? Ce crezi ca se intampla daca spuneai? A trebuit sa va vad cu ochii mei si nici atunci nu mi-a venit sa cred. Puteai sa-mi spui. Ce-ti lipseste? De ce ai simtit nevoia sa ma inseli?
-Eram curios cum e cu doua...
-Lasa sarcasmul! E clar ca ceva nu ti-a ajuns si as vrea macar in ultimul moment sa stiu ce iti lipsea.
-Nici eu nu stiu. Bine, daca vrei pot sa fac o comparatie intre tine si ea.
-In mod normal as fi spus ca nu, dar chiar ma intereseaza. E bine de stiut pe viitor.
-Pai sunteti total opuse. Tu esti adancita in ganduri, ea e spontana.
-Vrei sa spui ca e mai bine sa actionezi ca animalul fara sa te gandesti la consecinte?
-Nu. Nu vreau sa spun asta. Dara as vrea sa... sa nu mai agndesti asa mult cand sunt prin preajma ta. Mi-ar placea sa fi putin mai impevizibila.
-Si asta e singurul motiv pentru care m-ai inselat?
-Da.
-Si nu puteai sa-mi spui?
-Mi-a fost frica sa nu te deranjeze.
-M-a deranjat vreodata vreo remarca de-a ta? Sunt eu genul de persoana care se supara cand o critici? Stii foarte bine ca in ceea ce ma priveste criticile sunt constructive si ca incerc sa indrept orice fisura din caracterul meu.
-Sa-ti fi spus asta ar fi insemnat sa-ti cer sa te schimbi, iar eu teiubesc asa cum esti.
-De ce ma iubesti?
-Pentru ca esti o persoana cu un suflet mare si stii sa-mi fi si mama, si sora, si prietena, dar mai ales iubita. Pentru ca esti genul de persoana care nu se ascunde in spatele pedelei si nu-i e teama sa isi arate adevarata fata. Pentru ca stii sa fii si copil si adult. Pentru ca stii sa-ti asculti prietenele si stii sa le dai sfaturi atunci cand au nevoie. Pentru ca imi dovedesti cu fiecare ocazie cat sunt de prost ca nu te apreciez la adevarata ta valoare. Pentru ca esti corecta si cinstita si pui cate un strop de suflet in tot ce faci. Nu incerc sa te inmoi acum pentru ca stiu ca nu suproti linguselile.
-M-ai ranit, prostule! Stii asta, nu?
-Da stiu. Si o sa regret asta cat oi trai. Nu-ti cer sa ma ierti.
-O sa te iert eu, dar nu acum ca nu am chef.
-Stiu... (rade)
-Ooooooof! Dobitoule! Vino-ncoace, prostaovane. Cum faci tu de fiecare data si dai cu nuca in perete...
-Te urasc.
-Si eu te urasc. Da sa pup. Ca sa-ti speli pacatele imi pregatesti maine micul dejun.
-Bine. Omleta, Alteta?
-Evident. Sa fie cu branza... Stii ceva? Nici nu-mi pasa de tipa cealalta. Ai putea sa-mi faci cunostinta cu ea. Poate devenim prietene cine stie...
-... Esti nebuna!
-Si tu ma iubesti.
-De ce? Pentru ca nu gandesti. Nu vezi ca e exact opusul a ceea ce spui tu?
-Inceteaza sa ma mai jignesti!
-Nu te jignesc. Asa e...
-Este punctul meu de vedere si te rog sa il respecti.
-N-am cum sa nu te contrazic cand stii si tu ca nu e asa. Esti prea orgolios ca sa renunti. Recunoaste!
-Omule, putem sa o facem sa mearga! Ne trebuie macar un strop de vointa. Tu nu vezi? Deschide ochii! E pacat...
-Ai dreptate, e pacat. Dar te-ai gandit la asta inainte sa faci ce ai facut? Nici nu-mi zine sa...
-...sa ce? Sa spui cu voce tare ca te-am inselat? Da, recunosc. Si, ca un orgolios ce sunt dupa cum spui tu, recunosc si ca sunt cel mai mare prost ca am crezut ca n-o sa afli. Si mai recunosc si sunt constient de greseala pe care am facut-o si pe care dupa cum vezi mi-o asum.
-Asta nu ma incalzeste cu nimic. Am avut incredere in tine si tu ai profitat de asta. Urasc oamenii care mint.
-Dar nu te-am mintit...doar ca nu ti-am spus.
-Si asta e tot minciuna. De ce nu poti fi sincer? Ce crezi ca se intampla daca spuneai? A trebuit sa va vad cu ochii mei si nici atunci nu mi-a venit sa cred. Puteai sa-mi spui. Ce-ti lipseste? De ce ai simtit nevoia sa ma inseli?
-Eram curios cum e cu doua...
-Lasa sarcasmul! E clar ca ceva nu ti-a ajuns si as vrea macar in ultimul moment sa stiu ce iti lipsea.
-Nici eu nu stiu. Bine, daca vrei pot sa fac o comparatie intre tine si ea.
-In mod normal as fi spus ca nu, dar chiar ma intereseaza. E bine de stiut pe viitor.
-Pai sunteti total opuse. Tu esti adancita in ganduri, ea e spontana.
-Vrei sa spui ca e mai bine sa actionezi ca animalul fara sa te gandesti la consecinte?
-Nu. Nu vreau sa spun asta. Dara as vrea sa... sa nu mai agndesti asa mult cand sunt prin preajma ta. Mi-ar placea sa fi putin mai impevizibila.
-Si asta e singurul motiv pentru care m-ai inselat?
-Da.
-Si nu puteai sa-mi spui?
-Mi-a fost frica sa nu te deranjeze.
-M-a deranjat vreodata vreo remarca de-a ta? Sunt eu genul de persoana care se supara cand o critici? Stii foarte bine ca in ceea ce ma priveste criticile sunt constructive si ca incerc sa indrept orice fisura din caracterul meu.
-Sa-ti fi spus asta ar fi insemnat sa-ti cer sa te schimbi, iar eu teiubesc asa cum esti.
-De ce ma iubesti?
-Pentru ca esti o persoana cu un suflet mare si stii sa-mi fi si mama, si sora, si prietena, dar mai ales iubita. Pentru ca esti genul de persoana care nu se ascunde in spatele pedelei si nu-i e teama sa isi arate adevarata fata. Pentru ca stii sa fii si copil si adult. Pentru ca stii sa-ti asculti prietenele si stii sa le dai sfaturi atunci cand au nevoie. Pentru ca imi dovedesti cu fiecare ocazie cat sunt de prost ca nu te apreciez la adevarata ta valoare. Pentru ca esti corecta si cinstita si pui cate un strop de suflet in tot ce faci. Nu incerc sa te inmoi acum pentru ca stiu ca nu suproti linguselile.
-M-ai ranit, prostule! Stii asta, nu?
-Da stiu. Si o sa regret asta cat oi trai. Nu-ti cer sa ma ierti.
-O sa te iert eu, dar nu acum ca nu am chef.
-Stiu... (rade)
-Ooooooof! Dobitoule! Vino-ncoace, prostaovane. Cum faci tu de fiecare data si dai cu nuca in perete...
-Te urasc.
-Si eu te urasc. Da sa pup. Ca sa-ti speli pacatele imi pregatesti maine micul dejun.
-Bine. Omleta, Alteta?
-Evident. Sa fie cu branza... Stii ceva? Nici nu-mi pasa de tipa cealalta. Ai putea sa-mi faci cunostinta cu ea. Poate devenim prietene cine stie...
-... Esti nebuna!
-Si tu ma iubesti.
In noaptea de Pasti
De la postarea asta poate ca va asteptati la ceva de poveste sau la clisee, dar n-o sa scriu nimic de genul asta. De obicei, in noaptea de Pasti, noi, familia Enache, avem un ritual, si nume mergem pe la toate cimitirele pe la care avem morti (mai exact, in Catargiu, la strabunicii mei si in Roamnesti, la bunicii mei din partea tatalui). Azinoapte, eu am vanit cu propunerea sa mergem si la Simnic, la Andrei, propunere care a fost primita cu bratele deschise. Am mers intai la biserica sa luam Lumina, apoi pe la cimitirele mai sus mentionate.
N-am avut niciodata sentimentul asta. Eram mica, destul de mica incat sa nu constientizez pierderea strabunicilor care au avut un rol imens in formarea a ceea ce sunt eu azi. Am avut niste flashbackuri atat de reale in fata mormatului lor. Mi-aminteam exact infatisarea lu' mamaie-batarna si tataie-batarnu', mi-aminteam gustul marmeladei si painii facute in casa cu care ma rasfata de fiecare data mamaie-batrana cand dadeam buzna peste ei in casa si ii speriam sau cand eram suparata ca ma certau buncii sau parintii (cu care nu prea aveam posibilitatea sa petrec atat timp cat mi-as fi dorit) dupa ce faceam cate o boacana. Strabunicii mei stateau in aceeasi curte cu bunicii (toate, rude din partea bunicii din partea mamei). Ei erau cei care imi cautau in coarne cel mai mult pentru ca eram "fata lu' mamaie-batrana si tataie-batranu' ". Pana pe la vre-un an mamaie-batrana si-a exersat schimbatul de scutece si hranitul din biberon, iar instinctul ei matern ma linistea atunci cand urlam cat ma tineu plamanii. Tataie-batranu' stia sa se coboare la mintea mea de copil de cativa anisori si tot timpul se juca cu mine. M-a invatat sa ma catar in copaci si, chiar daca stia ca am rau de inaltime, a facut el cum a facut si m-a invatat sa-mi infrunt teama. Mi-amintesc de perioada cand nu mai avea mult de trait. Sora-mea cred ca avea vreo 2-3 ani sau poate putin mai mult. Mi-amintesc ca nimeni nu ne spunea nimic desi eu simteam ca nu e in regula. Avea leucemie, dar asta nu l-a impiedicat sa fie la fel de sugubat in ceea ce ne privea. Tin minte ca facuse bunica-mea o prajitura si ne-a trimis sa le ducem si lor. Era iarna. Amandoua aveam "caciulite cu moate" facute de mama si le tineam tot timpul pe cap pentru ca ne placeau. Erau legate sub barbie ca sa nu ni le zboare vantul si sa nu ne inghete urechile. Ne asezasem in pat langa el si el ne spunea o poveste. O clipa de neatentie din partea amandurora si el ne-a tras caciulitele de pe cap si a inceput sa rada. Noi ne-am intors la el si am inceput sa radem de rasul lui. Azinoapte, la mormantul lor m-am simtit din nou copil.
La mormatul bunicilor din partea tatalui am avut un sentiment de regret. Pe bunica mea nu am cunoscut-o niciodata. A murit mult inainte ca eu sa ma nasc. Era tata la liceu. Bunicul s-a recasatorit, iar tata si unchiul meu s-au indepartat de el dupa asta. Si pe buna dreptate. Nu stiu daca e doar sentimentul insuflat de atitudinea lui tata, dar n-am inghitit-o niciodata pe femeia asta care se poate spune ca mi-e bunica vitrega. Pe bunicul meu nu l-am vazut de mai mult de 5-6 ori in toata viata mea. Tot ce as fi vrut e sa fi avut ocazia sa-l cunosc mai bine si el sa ma fi lasat sa fac asta. Bunicul meu nu facea decat sa imi inspre teama, nu stiu de ce.
Am ajuns, in cele din urma, la mormantul lui Andrei. Multa lumina si o oarecare stare pe care nu stiu cum sa o descriu. In orice caz, in noaptea asta am realizat ca nu apreciez la adevarata valoare persoanele pe care le am langa mine neconditionat. Am 5 cei mai buni prieteni si o sora. Ii iubesc enorm chiar daca stiu ca nu arata asta prea des. Ma apuca groaza la gandul ca as putea sa ii pierd. Numiti-o cum vreti... criza de personalitate, depresie, nebunie. Nu trebuie sa fii in criza de personalitate, sau in depresie sau sa fi nebun ca sa realizezi ca tot ce e frumos atarna de un fir de ata care daca se rupe nu mai poti sa-l innozi.
N-am avut niciodata sentimentul asta. Eram mica, destul de mica incat sa nu constientizez pierderea strabunicilor care au avut un rol imens in formarea a ceea ce sunt eu azi. Am avut niste flashbackuri atat de reale in fata mormatului lor. Mi-aminteam exact infatisarea lu' mamaie-batarna si tataie-batarnu', mi-aminteam gustul marmeladei si painii facute in casa cu care ma rasfata de fiecare data mamaie-batrana cand dadeam buzna peste ei in casa si ii speriam sau cand eram suparata ca ma certau buncii sau parintii (cu care nu prea aveam posibilitatea sa petrec atat timp cat mi-as fi dorit) dupa ce faceam cate o boacana. Strabunicii mei stateau in aceeasi curte cu bunicii (toate, rude din partea bunicii din partea mamei). Ei erau cei care imi cautau in coarne cel mai mult pentru ca eram "fata lu' mamaie-batrana si tataie-batranu' ". Pana pe la vre-un an mamaie-batrana si-a exersat schimbatul de scutece si hranitul din biberon, iar instinctul ei matern ma linistea atunci cand urlam cat ma tineu plamanii. Tataie-batranu' stia sa se coboare la mintea mea de copil de cativa anisori si tot timpul se juca cu mine. M-a invatat sa ma catar in copaci si, chiar daca stia ca am rau de inaltime, a facut el cum a facut si m-a invatat sa-mi infrunt teama. Mi-amintesc de perioada cand nu mai avea mult de trait. Sora-mea cred ca avea vreo 2-3 ani sau poate putin mai mult. Mi-amintesc ca nimeni nu ne spunea nimic desi eu simteam ca nu e in regula. Avea leucemie, dar asta nu l-a impiedicat sa fie la fel de sugubat in ceea ce ne privea. Tin minte ca facuse bunica-mea o prajitura si ne-a trimis sa le ducem si lor. Era iarna. Amandoua aveam "caciulite cu moate" facute de mama si le tineam tot timpul pe cap pentru ca ne placeau. Erau legate sub barbie ca sa nu ni le zboare vantul si sa nu ne inghete urechile. Ne asezasem in pat langa el si el ne spunea o poveste. O clipa de neatentie din partea amandurora si el ne-a tras caciulitele de pe cap si a inceput sa rada. Noi ne-am intors la el si am inceput sa radem de rasul lui. Azinoapte, la mormantul lor m-am simtit din nou copil.
La mormatul bunicilor din partea tatalui am avut un sentiment de regret. Pe bunica mea nu am cunoscut-o niciodata. A murit mult inainte ca eu sa ma nasc. Era tata la liceu. Bunicul s-a recasatorit, iar tata si unchiul meu s-au indepartat de el dupa asta. Si pe buna dreptate. Nu stiu daca e doar sentimentul insuflat de atitudinea lui tata, dar n-am inghitit-o niciodata pe femeia asta care se poate spune ca mi-e bunica vitrega. Pe bunicul meu nu l-am vazut de mai mult de 5-6 ori in toata viata mea. Tot ce as fi vrut e sa fi avut ocazia sa-l cunosc mai bine si el sa ma fi lasat sa fac asta. Bunicul meu nu facea decat sa imi inspre teama, nu stiu de ce.
Am ajuns, in cele din urma, la mormantul lui Andrei. Multa lumina si o oarecare stare pe care nu stiu cum sa o descriu. In orice caz, in noaptea asta am realizat ca nu apreciez la adevarata valoare persoanele pe care le am langa mine neconditionat. Am 5 cei mai buni prieteni si o sora. Ii iubesc enorm chiar daca stiu ca nu arata asta prea des. Ma apuca groaza la gandul ca as putea sa ii pierd. Numiti-o cum vreti... criza de personalitate, depresie, nebunie. Nu trebuie sa fii in criza de personalitate, sau in depresie sau sa fi nebun ca sa realizezi ca tot ce e frumos atarna de un fir de ata care daca se rupe nu mai poti sa-l innozi.
Tot despre... dar despre aparenta si esenta
Si ce daca... Poate ca nu-i mare braza. Poate ca e doar in imaginatia mea uneori bolnava. Nu-mi place s-o recunosc, dar incep sa deviez. O s-o iau razna definitiv. De fapt, toti o luam la un momet dat. Train intr-o tara cu multi ignoranti. Asta ne trage in jos. Nu mai suport ce se intampla in jurul meu. Incep sa cred ca traiesc inconjurata de incuiati care nu fac altceva decat sa-si vada de viata intr-un mod rudimentar care aminteste de epoca de piatra si de oamenii cavernelor. Parca se traieste pe baza instinctelor primare. Parca n-am fi oameni, ci animale. Poate ca cei intregi la minte si cei carora le pasa sunt rari, dar ei ar trebui sa fie conducatori, nu sa fie condusi. Imi place sa ma consider intreaga la minte. Desi incep sa cred ca eu sunt aia care ar trebui inchisa la glumeti intr-o camera care pute. Dezolant peisaj. Am fost acolo intr-o vizita anu' trecut pe vremea asta. Nu cred ca vrea cineva sa treaca pe acolo. Prea multi superficiali pe metru patrat. "Ce e ala voluntariat? Ce dracu te bagi in taote porcariile? Stai dracu in banca ta si vezi-ti de ale tale, lasa-i pe handicapatii care n-au ce face sa-si faca numaru'! Primesti macar bani pentru asta? Nu?! Ce proasta esti! Azi nimeni nu mai face nimic gratis..." sau "De ce dracu te bagi unde nu-ti fierbe oala? Ti-am cerut eu ajutorul? Lasa-ma in durerea mea, nu-mi da sfaturi inutile! Spui ca-mi vrei binele... ha! Va stiu eu pe astia, incercati sa manipulati tot, dar nu va cad eu in plasa!". Uneori, un simplu "multumesc!" ar fi suficient. Cu placere! De ce toata lumea uita sa spuna asta? Nu spunem nici "multumesc!" nici "bravo!" ca sa nu ne dam singuri impresia ca suntem prea buni. Hai mai bine sa traim in mediocritate sa nu iesim din tipare."Vrei sa dai la psihologie? Vai de capu' tau! N-ai niciun viitor, fetito! Deschide-ti ochii aia, nu vezi ca ne ducem de rapa? Da la medicina.". E plina Romanica de doctorasi cu examenele luate pe bani care habar n-au pe ce lume sunt. Putini sunt aia care chiar vor sa vindece. Si aia pleaca prin strainataturi ca in Romanica nu se castiga. Bani! Frate, bani! Suntem niste zombie care vor bani pe paine. Si nu ni se dau. Suntem intr-o groapa in care se arunca cu tot felu' de cacaturi pe care nimeni nu le vrea. A lot of smelling shit! Ma simt frustrata rau cand vad ca in grupu de oameni pe care ii cunosc sunt exagerat de putini (ii numeri pe degetele de la maini) cei care au ganduri marete. "Du-te, mama, la un liceu bun ca sa faci cariera." Ba pe dracu! In lumea asta in care totu' se rezuma la politica, o laie cariera fara pile! Abia astept sa plec de aici. Prea multa coruptie. Prea multa mafie. Ma simt de parca as fi in Sicilia. Sicilia de Romania. Ah! m-am enervat. Sa-mi impusc sotu' in cap. Ce, ma, te iei de sora-mea? Ia sa-ti aplic un cutit de bucatarie ca sa te inveti minte! Traverseaza dracu ma repede, babalac batran! Te cauta moartea pe-acasa si tu pe trecere. Nu-i suport pe incuiatii care ma inconjoara. Se judeca prea mult in juru' meu. Da' cine esti tu sa ma judeci? Ai trait viata mea in locul meu si eu nu stiu? Ai aceleasi principii ca si mine? Esti identic cu mine? Nimeni nu e perfect, iar eu am inteles asta destul de usor. Dar cate unii tind spre perfectiunei. Ii admir pe oamenii astia. Sunt echilibrati. Cunosc un singur astel de om si nu-i dau numele pentru ca stie singur cine e si ce vreau sa spun. Poate ca il ridic in slavi pe omul asta. Poate ca din punctul lui de vedere e la fel ca si ceilalti. Dar eu descriu luscrurile din perspectiva mea. Nimeni nu e perfect, dupa cum spuneam. Sunt oameni care inca n-au inteles, desi au o varsta. Imi place sa cred ca sunt o pustioaica relativ rationala in adevaratul sens al cuvintelor. Imi place sa ma agat de amintiri si sa fac un fel de puzzle cu tot ce a fost mai frumos si mi-ar placea sa-mi amintesc pentru tot restul vietii. Incerc sa-mi creez o lume a mea in care totul sa fie asa cum vreau eu si cum mi se pare mie normal, desi in principiu sunt extraverta. Nu stiu, poate ca am un oarecare echilibru din punctul asta de vedere. Am ametit...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)