Visul...

Andrei, te-am visat. A trecut ceva timp de cand nu mi te-ai mai aratat in somn. Era si timpul! Eram la Teatrul Liric (desi nu arata ca in realitate). Pregateam un spectacol cred. Eram pe scena. Cortina era trasa. La un moment dat am ramas singura in mijlocul scenei aranjand ultimele detalii cand ai aparut tu din dreapta dand cortina la o parte ca sa poti intra. Eu m-am intors si cand te-am vazut am inceput sa plang. Nu stiam daca de spaima sau de bucurie ca te vad. Tu imi zambeai si ai venit catre mine. Primul meu impuls a fost sa fug, dar n-am facut-o. Tu mi-ai spus "Gata, linisteste-te ca nu s-a intamplat nimic!" si m-ai strans in brate in stilul tau caracteristic. Eu plangeam si radeam in acesai timp si ti-am zis "Andrei, lasa-ma sa respir, te rog!", iar tu mi-ai dat obisnuita replica "Esti cam grasuta!". Am inceput sa te pipai, sa te ciupesc, sa te trag de par exact ca un copil mic la prima lui intalnire cu Mos Craciun. T-am luat mainile si am inceput sa ma uit la ele, sa le analizez. Erai in regula. Atunci m-am oprit din plans si ti-am zambit. Ne-am asezat pe jos tot acolo, in mijlocul scenei si am inceput a vorbim, sa e povestim lucruri. Ii chemam pe toti din echipa sa te vada. CAnd au ajuns pe scena au ramas inmarmuriti.