A fot odata ca niciodata... de fapt, n-a fost, dar asa se spune. N-a fost, dar a existat intr-o alta dimensiune a vietii. Campul era negru, proaspat arat, ars. Era un santier cu lemne si sfori. Se construiau spanzuratori pentru ca spanzuratii din tara nu aveau unde sa atarne ca sa se simta in elementul lor, sa nu fie discriminati pentru ca erau altfel. Erau, pentu mediocrii societatii, un fel de animale. Primaria orasului s-a gandit si la ei si s-a pus pe treaba. Vroiau edilii sa le construiasca niste "adaposturi" ca alea pentru caini.
Intr-o zi, spanzuratorile au fost gata, dar spanzuratii tarii nu erau de gasit. Murisera. Cazusera toti ca piesele de domino. Atunci s-a hotarat deshumarea lor ca doar campul de spanzuratori trebuia populat. Si s-au apucat sa ii dezgroape sub ochii neputinciosi ai famililor indurerate. Iau luat pe rand si i-au atarnat in spanzuratori. I-au lasat acolo sa se imputa si sa se descompuna in continuare. Ce era ciudat era faptul ca nu se stransesera jivinele amatoare de hoituri.
Doi prieteni din copilarie atarnau fericiti unul langa altul. La un moment dat, unuia dintre ei incepe sa-i puta si se da jos din spanzratoare. Prietenul lui incepe sa-l certe.
-Ma, tu esti nebun? De ce te dai jos din spanzuratoare? Nu vezi ca aici ne e cel mai bine? Stam aici si atarnam fericiti sub cerul liber. Ne spalam odata cu ploaia. Nu ne trebuie mancare ca suntem morti.
-Pute...
-Ma, da' tu n-ai miros. Esti mort, n-auzi?
-Ba nu. Nu suntem morti. Poate doar speranta ne-a murit, dar noi nu. Nu, nu, nu!
-Esti nebun... Nu vezi ca esti spanurat?
-Spanzurat esti tu. Eu mam dat jos...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu