In noaptea de Pasti

De la postarea asta poate ca va asteptati la ceva de poveste sau la clisee, dar n-o sa scriu nimic de genul asta. De obicei, in noaptea de Pasti, noi, familia Enache, avem un ritual, si nume mergem pe la toate cimitirele pe la care avem morti (mai exact, in Catargiu, la strabunicii mei si in Roamnesti, la bunicii mei din partea tatalui). Azinoapte, eu am vanit cu propunerea sa mergem si la Simnic, la Andrei, propunere care a fost primita cu bratele deschise. Am mers intai la biserica sa luam Lumina, apoi pe la cimitirele mai sus mentionate.

N-am avut niciodata sentimentul asta. Eram mica, destul de mica incat sa nu constientizez pierderea strabunicilor care au avut un rol imens in formarea a ceea ce sunt eu azi. Am avut niste flashbackuri atat de reale in fata mormatului lor. Mi-aminteam exact infatisarea lu' mamaie-batarna si tataie-batarnu', mi-aminteam gustul marmeladei si painii facute in casa cu care ma rasfata de fiecare data mamaie-batrana cand dadeam buzna peste ei in casa si ii speriam sau cand eram suparata ca ma certau buncii sau parintii (cu care nu prea aveam posibilitatea sa petrec atat timp cat mi-as fi dorit) dupa ce faceam cate o boacana. Strabunicii mei stateau in aceeasi curte cu bunicii (toate, rude din partea bunicii din partea mamei). Ei erau cei care imi cautau in coarne cel mai mult pentru ca eram "fata lu' mamaie-batrana si tataie-batranu' ". Pana pe la vre-un an mamaie-batrana si-a exersat schimbatul de scutece si hranitul din biberon, iar instinctul ei matern ma linistea atunci cand urlam cat ma tineu plamanii. Tataie-batranu' stia sa se coboare la mintea mea de copil de cativa anisori si tot timpul se juca cu mine. M-a invatat sa ma catar in copaci si, chiar daca stia ca am rau de inaltime, a facut el cum a facut si m-a invatat sa-mi infrunt teama. Mi-amintesc de perioada cand nu mai avea mult de trait. Sora-mea cred ca avea vreo 2-3 ani sau poate putin mai mult. Mi-amintesc ca nimeni nu ne spunea nimic desi eu simteam ca nu e in regula. Avea leucemie, dar asta nu l-a impiedicat sa fie la fel de sugubat in ceea ce ne privea. Tin minte ca facuse bunica-mea o prajitura si ne-a trimis sa le ducem si lor. Era iarna. Amandoua aveam "caciulite cu moate" facute de mama si le tineam tot timpul pe cap pentru ca ne placeau. Erau legate sub barbie ca sa nu ni le zboare vantul si sa nu ne inghete urechile. Ne asezasem in pat langa el si el ne spunea o poveste. O clipa de neatentie din partea amandurora si el ne-a tras caciulitele de pe cap si a inceput sa rada. Noi ne-am intors la el si am inceput sa radem de rasul lui. Azinoapte, la mormantul lor m-am simtit din nou copil.

La mormatul bunicilor din partea tatalui am avut un sentiment de regret. Pe bunica mea nu am cunoscut-o niciodata. A murit mult inainte ca eu sa ma nasc. Era tata la liceu. Bunicul s-a recasatorit, iar tata si unchiul meu s-au indepartat de el dupa asta. Si pe buna dreptate. Nu stiu daca e doar sentimentul insuflat de atitudinea lui tata, dar n-am inghitit-o niciodata pe femeia asta care se poate spune ca mi-e bunica vitrega. Pe bunicul meu nu l-am vazut de mai mult de 5-6 ori in toata viata mea. Tot ce as fi vrut e sa fi avut ocazia sa-l cunosc mai bine si el sa ma fi lasat sa fac asta. Bunicul meu nu facea decat sa imi inspre teama, nu stiu de ce.

Am ajuns, in cele din urma, la mormantul lui Andrei. Multa lumina si o oarecare stare pe care nu stiu cum sa o descriu. In orice caz, in noaptea asta am realizat ca nu apreciez la adevarata valoare persoanele pe care le am langa mine neconditionat. Am 5 cei mai buni prieteni si o sora. Ii iubesc enorm chiar daca stiu ca nu arata asta prea des. Ma apuca groaza la gandul ca as putea sa ii pierd. Numiti-o cum vreti... criza de personalitate, depresie, nebunie. Nu trebuie sa fii in criza de personalitate, sau in depresie sau sa fi nebun ca sa realizezi ca tot ce e frumos atarna de un fir de ata care daca se rupe nu mai poti sa-l innozi.