Azi sunt nostalgica. Stau in camera mea de camin mare (poate prea mare) si cam rece, neprimitoare, in coltul meu de camera, cocotata in pat si calare pe laptop verificand din 5 in 5 minute facebook-ul, desi stiu ca nimic nou nu se intampla. Mi-e dor de casa si abia astept nenorocitul ala de tren care ma duce in orasul meu de bastina. Cand voi ajunge acasa imi voi fi dorit sa nu fi ajuns sa fi ramas in Cluj pentru ca n-o sa am timp sa fac nimic. Dar asta simt ca e tot ce imi trebuie acum.
Am uneori senzatia ca fac prea multe chestii lipsite de importanta... sau mai bine zis, refuz sa fac lucruri pe care as putea sa le fac in plus. Imi iau multe task-uri si asta e bine pentru ca ma mentin ocuata si nu prea am timp sa ma plictisesc. Cu facultatea merge bine, anul asta mi-am propus sa merg la toate cursurile si sa invat din timp (sunt constienta ca astea sunt minciuni sfruntate in care nici eu nu cred, dar ma ajuta sa ma "motivez" si sa nu intru in panica! panica! panica! panica!). Ce e paradoxal e ca o sa vreau sa ma si angajez undeva si asta face si mai imposibil obiectivul suprem pe care mi l-am propus. Am reimbratisat calduros muzica (uitasem cata placere imi provoaca) si voi vrea sa fac ceva cu ea.
Ziceam ca sunt nostalgica. Mai degraba parca as face ceva ce nu prea fac de obicei. Cum ar fi sa plec undeva pentru un weekend cu o mana de oameni, sa ne distram si sa ajungem acasa mai obositi decat am plecat. Un vin fiert cu scortisoara, portocale, mere si gutui baut deasupra unei aeroterme sau in fata unei sobe in care pocnesc lemne fierbinti ar fi de-a dreptul perfect. Merge si un lapte cu miere si scortisoara. Undeva in surdina sa se auda niste jazz "saltaret" si sa ne incingem la discutii intreminabile despre verzi si uscate. Sau mai bine, o cabana intre munti cu cineva special, sa stam numai noi doi si sa fim asa cum ne place noua sa fim. O alternativa ar fi o iesela la o sesiune de fotografii sa ma mai destind, sa ma mai relaxez. Maine o sa iau aparatul foto cu mine poate gasesc ceva peisaje care ma impresioneaza au poate imortalizez amintiri de neuitat... cine stie cum se pot schimba lucrurile.
Ma simt cumva diferita. Simt cum m-am schimbat pentru ca ma uit in spate si ma bufneste rasul... plansul. E bine! Dar prea trece timpul. Ce bine ar fi sa tin timpul in loc... cliseic. Sau o masina a timpului ar fi mai buna. In felul asta as putea sa merg in trecut sa retraiesc amintirile si sa merg si in viitor sa-mi satisfac curiozitatile vis-a-vis de ce-mi rezerva. Constat ca tot pleaca si vin oameni in viata mea de parca as fi o gara. Unii sunt oameni vechi, altii sunt noi. Reiau legaturi de care uitasem demult, pastrez strictul necesar, dar sunt deschisa la nou.
Ploua cu intermitente de ieri si e asa o vreme... bacoviana. Ploua si zboara frunze galben-verzui din copacul din fata ferestrei mele. Asta nu inseamna totusi ca plange sau moare. Inseamna schimbare. Stau si ma intreb: oare copacilor nu le e frig, asa, fara frunze? Vine iarna si n-au haine. Sunt asa goi... si sinceri. Un copac nu are cum sa te minta pentru ca... e un copac. Afiseaza tot ce are. De fapt, nu chiar. Radacinile sunt sub pamant... cine stie cat de adanc infipte si pe ce distante kilometrice. Oare pot doi copaci sa-si uneasca radacinile indiferent cat de departe sunt unul de altul... si chiar daca sunt copaci fara padure?
In incheiere:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu