Eram pe Defileul Jiului acum cateva zile si-am ajuns la concluzia ca nu m-am mai bucurat demult de ce poate natura sa ofere, vizual vorbind. E un peisaj uluitor iarna. As spune spectaculos. E perioada in care incepe zapada sa se topeasca, dar totul e inca alb. Simt copacii nerabdatori sa-si arate exploziile de verde in nuante care mai de care mai jucause. Stancile ude sclipesc sub lumina soarelui tarziu si dau impresia de mine de metale pretioase. Au aspectul unor profiluri umane grotesti si planse din basmele copilariei. Lumina crepusculara cu masca de nori in nuante gri da impresia de paisaj tomnatic pictat de Grigorescu. Numeroasele tuneluri ce ne lasa fara semnal la telefoane si pe care atat le injuram pentru asta spun povesti unice. Nimeni nu le prea da importanta asa ca se rezuma la a crea drum prin munte. Tacerea asta a lor imi da fiori. Sunt paturi de
Vagonul e predominant verde si trei sferturi gol. Doi domni trecuti probabil de jumatate de veac vorbesc cu patima despre ouale gainilor nestresate si isi exprima frustrarea fata de pretul acestora care s-a dublat. Schimba repede subiectul si merg pe calea politicii ca majoritatea . Plec cu gandul de langa ei si ajung la pseudo-masutele din vagon. Sunt lungi cat pentru ambele perechi de scaune asezate fata in fata , nu sunt doar sub geam ca un pervaz pe care nu poti sa pui nimic. Parca ar fi puse ca sa joace calatorii poker pe ele sau sa-si intinda ziarul si sa manance niste slana cu ceapa. Cu toate astea, din punctual meu de vedere sunt doar o bariera intre vecinii aflati vis-à-vis.
Trenul are deja intarziere, bineinteles. Pana acasa cine stie daca mai recupereaza sau nu. Poate mai face. Soarele se pare ca vrea sa ma inveseleasca din punctual asta de vedere si incepe sa-mi zambeasca facandu-si loc victorios si semet printre norii care incep sa-si vada de treburile lor si sa plece. Titmul sacadat al rotilor imi intra in obisnuinta si incep sa nu-l mai aud.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu