D'ale lumii patite

Nu stiu ce e mai rau: faptul ca poti sa mori pe stada si nu sare nimeni sa te ajute sau faptul ca ti se cere respect si ti se ofera in schimb... nimic. De fapt, ar fi bine sa ti se ofere nimic, pentru ca de altfel ti se ofera nesimtire in toata regula. Ti se cere sa oferi locul in autobuz batranilor, ba mai mult, daca nu faci asta (din diferite motive pe care nu esti obligat sa le spui in gura mare) ti se serveste frumos pe tava ditamai predica despre cum tinerii din ziua de azi sunt prost-crescuti (stim cu totii vechea poveste). Pensionari care n-au ce face se plimba toata ziua cu autobuzul, iar tu, cetateam cotribuabil, dupa ce ca te spetesti sa muncesti, sa-ti platesti darile la stat ca sa aiba ei pensii, esti tratat ca ultima carpa, basca sa nu mai zic de faptu ca platesti un bilet ca sa ce?... pai ca sa stai in picioare ca altfel esti nesimtit. Oameni batrani si fara minte! Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu am nimic cu ei in special, dar parca in tara asta a noastra aveam drepturi egale. Nu credca scrie pe undeva prin Constitutie ca e musai sa cedezi locul, deci e la libera decizie a fiecaruia. Babe si mosi frustrati care nu au altceva mai bun de facut decat sa caute nod in papura ca sa se afirme si ei macar ma batranete. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca majoritate sunt certati cu normele esentiale de igiena, drept pentru care ai in autobuz destule miresme, pe ales.

In fine, nu despre asta e vorba. Ca sa revin la subiect, eram azi in autobuz si la un moment dat mi a inceput sa mi se faca rau, vorbind cu mama la telefon. Incep sa-mi caut in disperare un loc sa stau jos si evident ca toata lumea se facea ca ploua (mentionez ca am specificat starea mea precara de sanatate din acel moment). Serios? Nu e ca si cum nu s-ar fi vazut oricum pe mine, mai exact pe fata mea, care a schimbat, in decurs de 2 minute, toate culorile curcubeului. Am rezistat deci eroic (nu prea aveam incotro ce-i drept) pana aproape de statia unde trebuia sa ma dau jos. Din nefericire, in loc sa-mi fie mai bine, numai n-am cazut din picioare. Nici nu stiu cum am coborat din autobuz fara sa-mi rup ceva pentru ca de vazut, nu mai vedeam nimic. Noroc de banca din statie! Si pentru ca efectiv nu ma mai puteam tine pe picioare mai mult de 3 secunde, am nimerit-o, am intrebat persoanele care presupuneam ca sunt acolo (inca nu vedeam) daca ma pot aseza (ca sa nu dau totusi in nesimtire) si m-am asezat intre doua dudui. Si stau acolo pret de vreo 5 minute sa-mi revin, timp in care singura chestie pe care am primit-o ca ajutor a fost un sfat: "sa te duci sa-ti iei niste apa". Vai, multumesc mult! Cu siguranta nici nu-mi dadea prin cap. Singura problema e ca daca ma ridicam de pe banca, cadeam din picioare. Astfel, m-am simtit nevoita sa raman acolo cu privirea incetosata si disperata in cautarea unei surse de ajutor mai eficient. A trebuit s-o sun pe Teo (colega mea de camera, sa-mi traiasca 1000 de ani!!!) sa vina pana in statie sa-mi aduca niste apa (adica vreo 5-7 minute distanta, timp in care se puteau intampla multe).

Asa ca, multumesc, societate educata si cu pretentii! Multumesc pentru nimic!